Voi aminti în acest ultim episod despre Afganistan (dintre sute de pagini de amintiri și peste 12.000 de fotografii) despre o persoană care, poate, a fost cel mai bun student al meu din toate timpurile. Contează, desigur, contextul în care s-au petrecut toate evenimentele. Nu am fost primul român care, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), a încercat să ajute dezvoltarea sistemului de sănătate pe acele meleaguri.

        Cu o săptămână înainte de decolare am vizitat mai multe persoane. Când uneia dintre acestea i-am spus că plec la Kabul, am observat că privirea i s-a schimbat instantaneu, devenind foarte îngrijorată; în acea zi nu am înţeles-o. Cu o voce și intonaţie auzite o singură dată de la el a spus: „Să te întorci cu bine, Mircea...”. Apoi a tăcut.

Excepţia care a făcut diferenţa

        După peripeţiile din călătoria București – Kabul**, nu îmi mai aduc aminte nimic sau aproape nimic din perioada ce a urmat imediat după debarcarea în biroul OMS. Probabil că am dus bagajele în sediu. Probabil că șeful biroului m-a invitat să îmi prezinte misiunea. Probabil că am fost informat cu privire la aspecte tehnice și organizatorice. Probabil că am primit întrebări și am dat răspunsuri. Nu îmi mai aduc aminte absolut nimic; cu o excepţie.

        Am făcut cunoștinţă cu un domn în vârstă, mic de statură, cu părul și barba de culoare albă: „Eu am să fiu de acum studentul tău”. Din discuţii am aflat că este profesorul Gazanfar, profesor de biochimie, atunci la vârsta de 82 de ani. Acesta este exemplul meu pentru fapte bune, exemplul meu din Afganistan. S-ar putea pune întrebarea: de ce exemplu de fapte bune? Oare nu era serviciul lui și nu era datoria lui să facă asta? Se pot spune multe. Desigur că era angajat al biroului OMS. Desigur că venitul său ca pensionar era extrem de mic. Cu siguranţă salariul primit de la OMS era cu mult mai mare decât al oricărui alt afgan. Desigur, era „serviciul lui”. Contează însă modul în care a făcut-o.

 De la predat la învăţat

        Ce mi-a spus în prima zi a făcut fără excepţie pe parcursul a aproape un an, cât „mi-a fost student”. Dar cine era profesorul Gazanfar? Știa engleză, franceză, germană. Se descurca în limba rusă și știa două dintre cel mai frecvent utilizate dialecte din Afganistan. A fost profesor, dar mi-a spus „voi fi atent, voi pune întrebări, voi sorbi cuvintele tale – pentru că, după ce misiunea ta se va încheia, eu trebuie să pot face asta cu următoarele generaţii de elevi”. Biroul OMS l-a angajat în calitate de traducător. El însă a depășit tot ce era notat în „fișa postului” (termenii de referinţă). Nota tot, căuta explicaţii, încerca să înţeleagă mecanismele microbiologice (și reușea). Prelua și explica pe larg, uneori depășea contextul microbiologic și nu se oprea până nu era sigur că toţi din auditoriu au înţeles explicaţiile.

        După ce „ora” se termina, rămânea în continuare și discutam, punea întrebări și făcea totul pentru viitorul pe care îl dorea sistemului de sănătate, laboratorului central de microbiologie pentru sănătate publică din Kabul, sănătăţii și binelui poporului din care făcea parte. Mă însoţea în deplasări, în alte misiuni, fie la Banca Centrală de Sânge, fie la conferinţe sau dezbateri (foto), grijuliu și atent. Pentru că, deși el era cel care învăţa de la mine, avea grijă să mă protejeze în diversele situaţii care pentru mine erau necunoscute, ţinând de reguli ale locului.

        În acest context, profesorul Gazanfar a fost cel mai bun student al meu.

*https://www.viata-medicala.ro/opinii/acum-doar-despre-fapte-bune-32020

**https://www.viata-medicala.ro/opinii/surprizele-se-tin-lant-32138