Am avut foarte multe surprize în Afganistan, multe dintre ele aducând și multă mâhnire. Spre exemplu, în trafic, aveam continuu senzaţia că sunt în București în perioada 1990-1991. Toţi voiau să fie primii, să taie calea celorlalţi, să treacă de pe culoarul unu pe culoarul trei sau patru (existau și zone cu multe benzi de circulaţie), să câștige un minut sau măcar o secundă, să câștige o „continuă luptă” pentru întâietate.

Vizitând un coleg afgan (biroul OMS includea și „expaţi” din toate colţurile lumii, dar și angajaţi locali), am ajuns într-un bloc de patru etaje dintr-un complex de blocuri care păreau identice cu cele pe care le cunoșteam din Drumul Taberei sau din alte părţi. Același stil, aceleași dimensiuni, aceleași intrări în bloc, fără lift, camerele organizate în mod similar. Înăuntru apăreau însă și diferenţele: nu exista apă curentă, nu exista canalizare, nu exista nici un sistem centralizat de încălzire (erau încă prezente caloriferele, identice cu cele pe care le cunoșteam de acasă). Cum se încălzeau? Prin legături „artizanale” se obţinea alimentarea cu curent electric (nu în toate locuinţele); în cele mai multe erau lămpi cu gaz, intens mirositoare, cu sistem de evacuare săpat direct în zid sau străpungând geamurile.

Să nu uităm trecutul

Câţi din cei de astăzi, foarte nemulţumiţi de orice – deși, poate, mereu ar trebui să fim întâi nemulţumiţi de propria persoană, de lipsa noastră de implicare, de multele lucruri pe care le-am putea face mai bine dacă măcar ne-ar păsa de ceea ce facem, de lipsa de empatie faţă de colegi sau faţă de bolnavi, de nemanifestarea milei faţă de cei aflaţi în suferinţă etc. –, câţi dintre ei, deci, știu sau își aduc aminte că, înainte de decembrie 1989, se oprea curentul exact când aveam ceva de făcut? Oare câţi dintre noi au învăţat la opaiţ și câţi știu ce înseamnă un opaiţ? Eu am învăţat la opaiţ pentru că îmi era mai greu să învăţ la lumina unei lanterne. Am avut și sistem de încălzire cu gaz „lampant” și îmi aduc încă aminte mirosul, comparabil cu cel din Afganistan.

Lanţul amintirilor

Am pornit de la altceva. Întâi mi-am adus aminte de zilele de duminică, apoi am revăzut fotografia locului unde în Kabul se afla echivalentul Agenţiei Naţionale a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale. Încăperi numeroase, uriașe, unele subîmpărţite corespunzător (atât cât poţi să îţi dai seama privindu-le în aceste condiţii) (foto).

Ne aflăm în una dintre cele mai importante săptămâni ale anului. Este Săptămâna în care ar trebui să ne gândim mai intens la ceea ce nu am făcut bine și cum ar fi bine să facem și să îndreptăm, să schimbăm și să ne schimbăm. Să ne mărturisim păcatele și să sperăm în iertare. Să ne gândim mai puţin la ce nu fac alţii pentru noi, cât la ce nu facem noi pentru alţii.

Când eram în Afganistan, după ce m-am dezmeticit (a durat destul de mult până am reușit să înţeleg anumite lucruri), așteptam ziua de duminică pentru că majoritatea celor cu care locuiam doreau să meargă la „duty free-ul” din unitatea militară de lângă Kabul. Nu era posibil să mergi de unul singur. Era necesar să fim mai mulţi pentru a ni se pune la dispoziţie cele două mașini. Acolo era și o biserică ortodoxă greacă unde, în timpul pe care îl aveam la dispoziţie, mergeam, lăsam câţiva bănuţi, aprindeam două lumânări și mă rugam.

Să sperăm că în Duminica ce urmează vom fi și noi parte a Marii Sărbători, având în minte cuvintele „De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, (...) și faptele le primește; și gândul îl ţine în seamă, și lucrul îl preţuiește, și voinţa o laudă”.