Newsflash
OPINII

Sunt boem în permanenţă

de Dr. Richard CONSTANTINESCU - apr. 1 2022
Sunt boem în permanenţă

Ce e amorul? Un lung prilej pentru durere. Asta-i perspectiva cu care te lasă Eminescu. Cu ce gust, cu ce miros, cu ce senzaţie am învăţat că este asociată viaţa? Ce am văzut îndată ce am avut ochi să deslușesc și minte să înţeleg?

pentru richard

Singurele picioare de bărbat pe care le-am zărit în casă și în curtea casei din str. Ghica Vodă din Tecuci au fost cele ale unor feţe încărcate de bărbi albe și ale oamenilor ce erau tocmiţi să trebăluiască prin ogradă și să are pământul. Verile mă aflam în preajma călugărilor nemţeni și a osuarului Mănăstirii Neamţ. Am văzut prea mult negru în faţa ochilor ca să-l mai pot tolera acum în vreun fel. Am fost mult prea mult în preajma morţii, de-a ajuns să-mi fie însoţitoare.

Vieţile celor trei femei care m-au crescut fuseseră traversate de mult prea multă spadă ca să se mai poată bucura de ceva. Poate că mi-au rămas mie în memorie doar tristeţea, doliul și smerenia, de nu am reușit să observ și să reţin momentele de bucurie, care, chiar și după atâta negativ, tot au existat.

Dacă pentru mulţi, griul, cafeniul și negrul și-au recâștigat statutul de culori, pentru mine au rămas de-a stânga. Desprinderea de o anumită viziune asupra vieţii a fost însoţită și de o evoluţie cromatică. Pășirea în spate și privitul dinspre exterior mi-au redat libertatea. Mi-am căutat singur insulele în care lumea arăta altfel decât mi-era zilnic zugrăvită. Însă, cu toată preocuparea mea de a vedea lumina din tablou, păcuriul se iţea și rânjea la mine.

Doar un nume

Pentru colegii mei, probabil, liceul a fost o perioadă zglobie și plină de clinchet. Eu reţin asprimea și acreala unor profesori, dintre care unul de mult prea tristă amintire, care s-a străduit să îmi arunce mereu bolovani în drum. Nu-i fusese de ajuns perioada comunistă, în care huzurise, ci, cu voia subalternilor, și după Revoluţie continua să întineze sufletele multor tineri.

Și pentru că toate acestea trebuia să poarte un nume... doar unul singur... le-aș spune cadavru. Asta mă aștepta în anul 1993 pe masa de disecţie a Institutului de Anatomie din Iași. Înspre moarte considerase util să mă îndrepte bunica?

I se păruse amuzantă activitatea mea jurnalistică și implicarea social-politică din vremea liceului ca să-mi permită să-mi îndrept pașii către vreo profesie care ar fi avut de-a face cu scrisul ori scena. Nu îi fusese deloc lecţie traseul mamei. Pesemne gândise că, dacă nu avea altă moștenire de oferit, decât onoarea, austeritatea și sobrietatea, medicina era singura care să-mi ofere un model operaţional de supravieţuire. Dar oare numai despre supravieţuire e vorba? Numai despre trecerea prin crâncena ţesătură a vieţii?

Și-am nimerit taman în bârlogul celui care se lupta de-o viaţă cu durerea. Cu toată bonomia și spiritu-i jucăuș, profesorul Mungiu m-a aruncat și mai adânc în genunea întristării și suspinării. Vreme de peste un deceniu am parcurs mii de pagini care mi-au impregnat fiinţa cu negurile atâtor și atâtor autori. E drept că am ajuns să public primul tom care a adunat între coperte gândirea atâtor secole despre suferinţă, dar cu ce preţ!? Eram cadavrul care plutea în baia de suspine a umanităţii.

O viaţă în spaţii mici

Și pentru că toate au o continuare, viaţa mi-a cântat, cum știe ea să glăsuiască: „Nu mai plânge, Jane/ Plânsul e de formă/ Jeana nu e moartă/ Jeana se transformă”. L-am întâlnit, în minusculu-i cabinet din capătul holului sălilor de operaţie, pe chirurgul care mi-a marcat profund traiectoria profesională. Rigoare, duritate, încruntare, agerime și ignorare de sine. Viaţa îi era spitalul și bolniţă îi era vieţuirea.

A lucrat și a trăit cu și pentru carnea și piatra imobile. A privit o viaţă întreagă înspre făpturile amorţite, puse dinainte-i pe masa de operaţie, și a adunat bani pentru a ridica pe socluri fiinţe de bronz, înveșnicite oricum de operele lor.

Viaţa doctorului Teodorescu s-a petrecut în spaţii mici. Sala de operaţie, bucătăria și celula închisorii sunt încăperile care i-au conturat existenţa. Sânge, scris și umilinţă. În sala de operaţie l-am însoţit, în bucătărie am conversat, în schimb, despre temniţă am aflat din istorisirile sale. L-am văzut salvând vieţi la limită, i-am citit textele acide și m-a mișcat profund întâlnirea pe care am avut-o la vorbitor, la Penitenciarul din Galaţi.

Ce putea să i se întâmple după toate prin câte trecuse? Incidentul cu profesorul Chipail, episodul dificil din Bârlad, încarcerare, înjosire la revenirea în spital... Un cancer. O boală care nu l-a ţinut departe de spitalul în care activa. Dimineaţa era tratat la Iași, iar după-amiaza trata la Tecuci. De puţine ori a privit cerul. Și atunci a făcut-o dindărătul ferestruicii zăbrelite.

Nu și-a dat viaţă sieși nici după ce s-a înzdrăvenit. A continuat cu programu-i cunoscut. Până într-o zi, când, după un control medical, firesc în cadrul bolii de care spera că a scăpat, a observat cum i se întunecă figura radiologului.

S-a așezat, învins, pe canapea și a plâns mult. A reluat traseul oncologic. Dar, cu o schimbare de traseu. Unica, ce-i drept. Domnișoara Ana, după cum era cunoscută farmacista ce-i însoţea de câteva decenii existenţa personală, i-a făcut o surpriză: o excursie la Paris, la muzeele despre care citise și pe care le venerase. A fost a doua oară când a plâns. Simţea, oare, că nu trăise nimic? Că viaţa i se încheiase și nu zidise decât în exterior!?

„Bine, Nene, nu Ţi-e lene?”

Suntem mai mult decât profesia noastră. Asta învăţăm târziu. Unii... niciodată. Readucem la lumina vieţii sumedenie de semeni, și viaţa noastră unde este? Este, cu certitudine, în toate realizările și înscrisurile vremelnice, dar suntem mult mai mult decât atât.

Dumnezeilor vremelnici, împăraţilor ce se cred veșnici stăpâni și nemuritori, acelora ce-și robesc viaţa egoului și celor care se ascund în spatele muncii ca să nu fie speriaţi de trauma din străfunduri, le recomand lectura acestor versuri:

„Bine, Nene, nu Ţi-e lene să tot stai în casă oare,/ Când afară e-o bizară psalmodie și splendoare?/ N-ai dorinţă, ca fiinţa Ta să iasă singurică/ Să flirteze,/ Să piseze vreo fetiţă ușurică?/ Prin boschete violete s-admiri mierlele pe ramuri/ Sau natura,/ Să caști gura în albastrul unor geamuri?/ Nu Te-ncinge, nu Te-nvinge câte-o dată, rege dragă,/ În neștire, o pornire,/ Ca să bei cumva... o bragă?// Sau să-ţi vie gust și Ţie când duci dorul dup-o piesă,/ Emoţiunea,/ Slăbiciunea de-a fuma o «principesă»?// Nu Te-apucă/ Dor de ducă, s-o pornești... așa... aiurea/ Privind cerul,/ Când misterul scaldă râul și pădurea?/ Visând iele prin castele,/ Zmei, ce vor să Te înhaţe,/ Ș-acea noapte în dulci șoapte s-o petreci c-o... bancă-n braţe?// Majestate!” (Ion Pribeagu, Scrisoarea regelui, în vol. „Versuri”, Editura Cartier, Chișinău, 2000, pp. 32-33; volum ce mi-a fost oferit, de ziua mea, taman de anes­tezista Secţiei de Chirurgie din Tecuci, dr. Adela Caraulan, în urmă cu 20 de ani).

De același autor: Cu zâmbet, înainte, marș!

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe