Comportamentele
umane sunt toate dezvoltate în continuarea comportamentelor animale. Ele apar
pe o bază neurofiziologică, pe care o au în comun mamiferele superioare.
Diferenţa dintre comportamentele umane şi cele etologice constă în socializarea
şi culturalizarea comportamentelor umane. Dar acestea sunt două pojghiţe foarte
subţiri, care, din păcate, se „răzuiesc“ foarte uşor şi atunci rămâne doar
animalul din om. Se formează extrem de greu şi se distrug rapid. Aceasta este o
lege a învăţării.
Noi
ne formăm continuu de la naştere şi până la moarte. Primii ani sunt esenţiali.
Acele experienţe sunt fundamentul a ceea ce se va dezvolta. De aici importanţa
uriaşă „a celor şapte ani de acasă“. De aceea, familiile dezmembrate furnizează
un număr mult mai mare (semnificativ statistic) de pacienţi psihiatrici decât
familiile armonioase. În primii ani învăţăm (ne formăm) în primul rând prin
imitare, prin ceea ce putem imita (prin ceea ce vezi şi auzi de la tata şi mama
şi... de unde poţi). Pentru forjarea identităţii, copilul are nevoie de ambele
tipuri parentale. Familiile, în formula lor atitudinal reactivă şi emoţională,
sunt de multe feluri. Una dintre aceste formule familiale este cea a „jocului fără
sfârşit”, în care lipseşte dialogul constructiv, în care fiecare vrea să fie
deasupra. Unul spune una, celălalt nu completează, ci spune altceva, ca să fie
deasupra şi tot aşa. În aceste condiţii, copilul nu poate clasa semnalele,
pierde posibilitatea clasificării şi ierarhizării clare a semnalelor. Apare
nesiguranţa, care, între altele, generează instabilitate emoţională. La acest
moment istoric, în tendinţa de egalizare a sexelor, acest tip de familie este
tot mai frecvent. Dincolo de aceste adevăruri demonstrate, părinţii nu sunt
suficienţi pentru formarea unei complete şi funcţionale identităţi. Părinţii
sunt pe verticală. Copilul are nevoie de termeni de referinţă şi pe orizontală.
Or, pe orizontală, termenii de referinţă sunt fraţii şi surorile. Lipsa lor
este mai greu suplinită, până în grădiniţă şi şcoală. Dar acestea, ultimele,
sunt relaţii lipsite de suportul empatic necesar.
Am făcut
această lungă introducere pentru a se înţelege mai bine ceea ce vreau să spun.
În urma cercetării tentativelor de suicid în judeţul Bihor, în 2012, între alte
rezultate inedite, am avut surpriza de a găsi că 74,4% din persoanele cu
tentative de suicid fuseseră copii singuri la părinţi. La suicidarii care
proveneau din familii cu doi copii, suicidul scădea la 14%, în cazul celor care
proveneau din familii cu trei-patru copii, rata tentativelor scădea la 2,5%. În
cazul suicidarilor care proveneau din familii cu mai mult de patru copii, rata
creştea din nou. Sensul acestor cifre este că un copil singur la părinţi are
riscul maxim de a avea instabilitate emoţională, mai ales la copiii care provin
din familiile de tipul „jocului fără sfârşit“ şi că şansa la maxima stabilitate
emoţională o au copiii provenind din familii cu trei-patru copii.
Nici
vorbă ca toţi copiii singuri la părinţi să facă o carieră suicidară. Ar fi o
afirmaţie eronată. Stabilitatea emoţională depinde de mulţi factori, iar
profilul psihologic al suicidarului înseamnă mai mulţi parametri. Dar, cifrele
arată că, în familiile cu un singur copil, şansa apariţiei unei instabilităţi
emoţionale este cu mult mai crescută decât în alte structuri familiale. O
carieră suicidară are şanse maxime de a debuta şi a se dezvolta dacă
personologic persoana în cauză are ca trăsături instabilitatea emoţională,
agresivitatea (care ontogenetic devine autoagresiune) şi un temperament
exploziv. Aceste informaţii pot fi de utilitate publică (nu doar medicală) pentru
familiile tinere şi cele în curs de formare, pentru educatoarele şi învăţătoarele
(domenii complet feminizate azi) care au în grupe şi clase copii singuri la părinţi,
pentru a şti cum să îi formeze, documentându-se întâi. Cred că ele ar trebui să
fie subiect de educaţie medicală a populaţiei.
