Deşi
Festivalul Naţional de Teatru s-a încheiat, ecourile sale încă mai persistă în
memoria multor spectatori, dar mai ales a cronicarului de teatru. Unul din cele
mai interesante spectacole, de care din varii motive n-am pomenit în articolul
precedent, a fost cel al Teatrului Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, Solidaritate, realizat de tânăra
regizoare Gianina Cărbunariu (nume
pe care niciun program al festivalului nu-l pomeneşte şi de care am luat cunoştinţă
citind întâmplător blogul distinsei doamne Ileana Lucaciu, care la rândul ei nu
se ştie prin ce mijloace l-a aflat).
De
fapt, am asistat la o coproducţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu
cu Thêatre National de Communauté Française de Belgique în colaborare cu
Festivalul de la Avignon 2014, realizată în cadrul proiectului „Oraşe pe scenă“,
cu sprijinul Comisiei Europene, prin programul Cultura.
Într-una
din noile săli ale Teatrului Naţional, recuperate cu osârdie de dl Ion
Caramitru, am putut vedea un spectacol viu, incitant, îndrăzneţ, interpretat cu
entuziasm şi cu o poftă de joc cu totul şi cu totul ieşită din comun, care a
propus o formulă inedită de a aborda cu curaj realitatea sau teme dureroase şi
dificile din realitatea timpului în care trăim. Nu din vremuri apuse de demult,
nu din lumea largă, nu din Franţa, Anglia şi SUA, ci din scumpa noastră ţărişoară,
unde se petrec zilnic atâtea fapte interesante, comice, dramatice, unele chiar
cumplite, fapte de corupţie inimaginabile şi unde personajele implicate în mari
escrocherii apar de bunăvoie în întâmpinarea dramaturgilor prin nenumăratele
canale TV, iar aceştia (dramaturgii) fac minimul efort de a întinde mâna şi de
a le culege…
După
un început abrupt, care s-a vrut în forţă, cam tezist, amintind de brigăzile de
agitaţie studenţeşti de altădată, cu un text destul de plictisitor, deşi s-a
dorit incitant, spectacolul Solidaritate
se aşterne lent, dar precis pe adevăratele sale coordonate, dovedind inteligenţă
scenică, fină ironie şi câteodată sarcasm de bună calitatate. Secvenţele, care
de fapt fac corpul spectacolului, sunt prezentate succint, fără lungimi
excesive, concis, fiecare având un înţeles profund, şi mai toate propunând
finaluri explozive.
Într-un
episod secund, doi soţi povestesc spectatorilor, pe rând sau întretăindu-se,
problema lor: au un copil de câţiva ani, dar fiind amândoi foarte ocupaţi cu îndeletnicirile
lor, nu au timp să se ocupe de el şi au angajat o bonă pe care şi-au propus să
o supravegheze cu o cameră video. Soluţie nefastă. Ce află cei doi soţi despre
bonă, despre relaţia ei cu copilul, dar mai ales unele amănunte despre ei înşişi,
le bulversează pur şi simplu relaţia într-un scandal neaşteptat, scenic,
antologic, interpretat cu mare artă de cei doi interpreţi: Adrian Matioc şi Cristina
Ragos.
Alt
episod foarte interesant ne prezintă spectacolul funebru al înmormântării unei
personalităţi marcante a teatrului, iar prin luările de cuvânt de la capul
decedatei, aflăm că a fost o actriţă excepţională, fermecătoare, creatoarea
unor roluri mari, minunate, un exemplu de corectitudine, dar mai ales de
modestie, care şi-a dedicat întreaga viaţă, cu abnegaţie, slujirii teatrului şi
nobilei misiuni de educare a publicului, a poporului, care n-a precupeţit
niciun efort pentru propăşirea instituţiei căreia i-a pus la dispoziţie întreaga
sa viaţă.
Dar
mai aflăm un lucru stupefiant: fiul care se ocupă de înmormântare, având nevoie
presantă de bani pentru a cumpăra un loc de parcare în faţa unui bloc construit
pentru VIP-uri, unde şi-a adjudecat un apartament, a vândut locul de veci al
mamei sale şi cu toată revolta moartei din coşciug, înviată instantaneu şi
pasager (o scenă ilariantă), nu poate efectua înmormântarea în cimitirul
respectiv, pe aleea destinată marilor dispăruţi din teatru. Agitaţie, acuzaţii şi
disperare ale tuturor celor care o cunoscuseră pe celebra actriţă, iar când
situaţia devine dramatică, se rezolvă prin apariţia lângă coşciug a tovarăşului
Marian, care pe lângă laudele de
circumstanţă aduse decedatei, lasă să-i scape un mic adevăr, cum că ea a fost într-adevăr
o bună, distinsă, devotată ciripitoare, care producea extrem de interesante,
pline de talent informări, despre unii din colegii ei cam răi de gură… şi în
urma unui telefon către un fost membru al defunctei securităţi, actualmente
mare om de afacei, fiul obţine suma respectivă pentru ca marea artistă
ciripitoare să fie îngropată cu cinste pe aleea marilor dispăruţi! Bam-bam! Fără
comentarii! Argumentul pe care l-a folosit tov. Marian (de mare haz absurd) a
fost că moarta poate aduce informări din lumea în care s-a dus!
Ar
trebui să povestesc tot spectacolul în care actorii joacă, mai exact
interpretează cu talent remarcabil, cu însufleţire diverse şi variate
personaje, reuşind prin câteva caracterizări succinte, prin câteva ticuri
verbale să le individualizeze. Felicitări tuturor! Ofelia Popii: şase tipologii variate – personaj 3, consilier 3,
bona filipineză, critic de teatru, Corina şi sora taximetristului; Marius Turdeanu: personaj 1, primarul,
tehnicianul, Matei, soţul Corinei; Ciprian
Scurtea: personaj 4, preotul, Cristi, agent recuperator; Florin Coşuleţ: personaj 5,
reprezentantul comunităţii rrome, fiul, Cosmin, fratele soţiei taximetristului;Diana Fufezan: personaj 7, consilier
2, a doua actriţă, Andreea, soţia fratelui; Mariana Mihu: personaj 3,
consilier 1, Eugenia Ionescu, mama
taximetristului şi a Corinei; Adrian
Matioc: personaj 6 (formidabil în acest personaj), El, tovarăşul Marian; Cristina Ragos: personaj 8, Ea, prima
actriţă; Ali Deac: personaj 9, tânărul,
taximetristul Adi. De mult n-am văzut atâta entuziasm la o echipă de teatru. Încă
o dată felicitări!
Dacă
numele regizorului am reuşit să-l desecretizez, totuşi asupra numelui autorului
acestor excelente texte pluteşte încă un mister.
Leonida Gem
Session,
un alt spectacol din festival, de cu totul altă factură, mai ermetic, mai
misterios, câteodată mai încifrat, căutând în permanenţă să producă un frison
de spaimă şi nedumerire printre spectatori, este realizat de Tompa Gábor pentru Teatrul Maghiar din
Cluj, al cărui director sau manager este.
Folosindu-se de o traducere în limba maghiară semnată
de Attila Kiss Seprödi, de un decor neutru al scenografei Carmencita Brojboiu
(ce nume fabulos!), mânuit cu dexteritate de o echipă de cinci actori, îmbrăcaţi
în cinci mantale lungi de piele şi utilaţi cu cinci perechi de ochelari cu
lentile de culoare închisă pe lângă cele cinci instrumente muzicale (saxofon,
violoncel, tobă, vioară şi sintetizator), regizorul Tompa Gábor, urmând
exemplul celebrului coleg Silviu Purcărete, cu spectacolul de la Teatrul Naţional
Bucureşti cu aceeaşi piesă, încearcă să dinamizeze, să dinamiteze şi el această
mică bijuterie – „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“ şi de multe ori reuşeste să
găsească câte un firicel autentic din ce este încă valabil în capodopera lui
Caragiale. Găseşte diverse prilejuri de a interfera cu ea abordând subiectul
spinos, dar acum la ordinea zilei, al interceptării, al spionărilor
individului. Dar, la prima vedere, ce se-ntâmplă pe scenă este de neînţeles,
chiar şi celor care cunosc piesa şi au văzut-o în zeci de montări şi mulţi
spectatori au părăsit sala. Cei rămaşi, care au avut răbdare să decripteze
unele imagini al spectacolului, au descoperit cu stupoare o minunată parabolă
la care a fost supusă, scrâşnind din toate încheieturile, mica piesă a lui
Caragiale. E posibil şi aşa. Nu vreau să împroşc cu sarcasme o muncă interesantă
şi poate inovatoare a unui regizor destoinic, plin de succese internaţionale şi
cu care am avut o colaborare fructuoasă. Povestesc doar ultima scenă a
spectacolului, când apare Safta. Toţi ştim cine e Safta, toţi o cunoaştem. Ea
vine în finalul piesei lui Caragiale şi potoleşte spaima excesivă a celor doi
soţi că nu a avut loc o revoluţie, nici că „reacţiunea ca un strigoi în întuneric,
ascuţindu-şi ghearele aşteaptă momentul propice pentru poftele ei antinaţionale“,
ci că a avut loc doar o petrecere de sărbătoarea lăsatei secului* la nişte
vecini. Safta vine şi la sfârşitul spectacolului lui Tompa Gábor, dar cu un
instrument de şters podele, pe care-l foloseşte realist, adică şterge cu el
podelele; cei cinci instrumentişti, care între timp au citit rapoarte ale
securităţii, care i-au interpretat scolăreşte şi pe Leonida şi pe Efimiţa,
realizând că Safta reprezintă poporul şi ca „dobitoaca să nu ţipe şi mai tare“,
o reduc la tăcere înfăşurând-o într-o folie imensă de plastic… Terifiantă
imagine. Cu multe reverberaţii. Antologică.
