De la un factor de decizie din Colegiul Medicilor am aflat de o situaţie alarmantă, consemnată tot mai des: majoritatea reclamaţiilor depuse la acest for sunt scrise într-un limbaj medical avansat, de specialitate, cu diagnostice precise, descrieri detaliate, care dovedesc că doctorii au ajuns să se reclame între ei... Greşeli medicale există în întreaga lume, însă niciodată în ţările care consideră că au o medicină respectabilă nu se ajunge la astfel de fenomene. Incidentele, complicaţiile sunt acceptate pentru fiecare tratament medical sau chirurgical. De aici până la a-ţi acuza colegul şi a furniza familiei date compromiţătoare este un pas extrem de grav, cu rezonanţă în întreaga castă medicală. Dacă se continuă astfel, şirul de suspiciuni, reclamaţii, discuţii, acuze se va croniciza şi, împreună cu alte deficienţe ale sistemului de sănătate, va contribui la forme neprevăzute de desfiinţare a medicilor (în sănătate, desfiinţarea fiind deja în curs!).

    Acuzele capătă note extrem de grave şi continuă cu prezentări în presa scrisă, televiziune. Responsabili de această simptomatologie a sistemului sunt înşişi doctorii. Practicienii care au comis astfel de acte trebuie să se gândească la efectul de bumerang pe care îl au reclamaţiile cu suport medical atât asupra propriei persoane, cât şi asupra întregului sistem de sănătate. Acest fenomen probabil că este o moştenire din perioada comunistă, în care unii erau racolaţi pentru a pârî, a fi informatori şi a beneficia de mici avantaje din partea conducerii epocii „de aur“. Deşi cei care fac aceste lucruri astăzi nu sunt aceiaşi din trecut, fenomenul Cain şi Abel conduce la o transformare fatală în structurile medicinii. S-a ajuns la situaţia în care nu mai dorim să moară capra vecinului, ci să moară şi vecinul!...

    Asemenea lui Cain şi Abel, personajele biblice care au ajuns să se răpună unul pe altul, aşa se pare că au ajuns şi unii medici. Există un complex fratern? Există ură între fraţi? Am ajuns la fratricid?! Dacă nu, atunci ce anume motivează aceste acte de ostilitate pe care unii membrii ai castei medicale le orientează către semenii lor? Preferăm să nu dăm un răspuns, ci doar să subliniem că sindromul Cain şi Abel adaugă la multiplele lovituri pe care la ia casta medicală o lovitură internă extrem de periculoasă, cu efecte incalculabile. Dacă nici noi nu ne apărăm sistemul, atunci cum să aşteptăm ca alţii să o facă sau măcar să ne vorbească de bine?

    Spiritul de castă şi cel de echipă sunt ingrediente de prim ordin în activităţile din sănătate, elemente importante ale identităţii şi dezvoltării noastre. În presa medicală s-a vorbit despre situaţia breslei medicilor, despre „dezbinarea“ sau fenomenele de „dezagregare“ care „s-au amplificat, ţinând parcă isonul celor economice, sociale“ de după 1990 (Nesfântu, 2006). Autorii români s-au arătat îngrijoraţi din cauza „fărâmiţării lăuntrice“ a lumii medicale declarând „dezagregarea continuă a lumii medicale“ (ibidem). Am ajuns, probabil, să avem şi o problemă de identitate profesională. Poate s-a ajuns la momentul culminant al declinului: intrarea în comă a identităţii castei medicale. Urmează faza de reanimare şi relansare a medicinii, pe care o vor instrumenta cu iscusinţă alţii...

    În urmă cu mai bine de trei decenii, Coroi şi Gorgos arătau interes pentru problematica relaţiilor colegiale din lumea medicală. Ei puneau accentul pe construirea spiritului de echipă, apreciind că acesta presupune în primul rând grija şi atenţia reciprocă în relaţiile colegiale. Recent, şi alţi autori au susţinut necesitatea creşterii preocupărilor pentru armonizarea relaţiilor colegiale, constatând existenţa unor factori care se pare că pot impieta dezvoltarea acestora. S-a arătat că „nu ajunge să fii un bun profesionist, e nevoie ca celălalt să te simtă alături, să poată avea încredere în tine. Încrederea şi spiritul de echipă alcătuiesc temelia şi liantul unei reţele medicale articulate, funcţionale“ (Nesfântu, 2004). S-a afirmat, totodată, că în viaţa medicală este dificil să „sudezi“, să motivezi, să pregăteşti şi să conduci o echipă strâns unită (Râpă, 2004). Pericolele principale în calea unui astfel de deziderat se pare că ar fi: dependenţa funcţională în procesul muncii, mai ales când se corelează cu nerespectarea angajamentelor şi termenelor, spiritul de competiţie care domină cultura organizaţională din mediile sanitare (ibidem), dar şi iresponsabilitatea celor care se angajează în acte de „agresiune mascată“ la adresa colegilor.

   Conştientizarea situaţiei, schimbarea de atitudine pot fi operate de fiecare medic în parte. Dr. C. Râpă (2004) enumeră câteva măsuri de primă alegere pentru a dezvolta calităţile unui bun „coechipier“: comunicativitatea, receptivitatea la ideile altora, răbdarea, toleranţa, înţelegerea individualităţii celuilalt. Şi, adăugăm noi, conştientizarea interesului comun – medicina românească. Aceasta trebuie: 1. să nu fie desfiinţată sau înlocuită cu alta „mai bună“; 2. să existe; 3. să funcţioneze (bine şi foarte bine).

    Cadrele de conducere de la orice nivel trebuie să managerieze atent situaţiile în care apar acuze ale pacienţilor sau însoţitorilor faţă de unii medici. Managerii trebuie să dea dovadă de iscusinţă, să abordeze aceste crize într-o manieră inteligentă, fără a da curs unor reclamaţii şi, mai mult, fără a susţine vreuna din ele. Ei trebuie să orienteze demersurile către analiza profundă, pertinentă a datelor relevante şi a implicaţiilor acestora.

   Propunem un set de zece principii, în măsură să reamintească reperele funcţionării relaţiilor colegiale în medicina românească:

   Principiul integrităţii. Respectă-ţi angajamentele şi promisiunile pe care le-ai asumat atunci când ai rostit jurământul hipocratic!

   Principiul respectului. Arată că-i respecţi pe cei din casta ta şi manifestă respect, astfel şi cei din afara castei să vadă acestea şi să vă respecte!

   Principiul corectitudinii. Evită acuzele, fii corect faţă de tine, faţă de pacient şi faţă de colegi şi fă efortul de a contribui la rezolvarea unei probleme, nu la accentuarea ei!

   Principiul relaţiilor de înaltă calitate. Casta medicală trebuie să construiască relaţii bazate pe cel puţin cinci însuşiri – consideraţie reciprocă (recunoaşte competenţa colegilor şi caută să fii ca ei şi alături de ei!), sprijin (fii pro, nu contra celor din casta ta, fiecare să trateze cu grijă pe colegi, oricând fiecare din noi poate fi şi pacient!), bunăvoinţă (fii binevoitor cu ceilalţi colegi, e de neacceptat că reaua-voinţă ar putea caracteriza vreo manifestare a vreunui medic!), deschidere (comunică deschis şi sincer cu alţi colegi, nu construi ziduri între tine şi ei!), loialitate (aderă la obiectivele comune ale medicilor şi medicinii, nu te lăsa izolat de ceilalţi prin interese meschine, orizontul nostru trebuie lărgit, nu îngustat!).