Vara e pe sfârșite și toată lumea exersează „partitura” pregătirilor pentru începerea grădinițelor, școlilor, facultăților etc. Îmi aduc aminte din perioada adolescenței, când lucrurile erau mult mai simple și fără atâta febricitate indusă de debut. Mersul la școală era o necesitate absolută, încurajată de stat, familie, prieteni și de viitorul pe care ți-l pregăteai din mers, în funcție de aptitudini sau de modul în care era cultivată această dorință de a învăța. 

Erau și atunci chiulangii sau neadaptați cerințelor sistemului, dar în final terminau o facultate și, surprinzător, uneori ajungeau în branșa aleasă printre evidențiați la locul de muncă. Exista pe atunci o conștiinciozitate a generației manifestată la nivel național. Nu erau telefoane mobile. Nu erau rețele sociale. Televizoarele erau alb-negru, rare, și prezente doar în casele cu venituri substanțiale. 

Mă uit acum în jur și văd scene care înainte erau de neimaginat: învățătoare sau profesori bătuți de elevi; bătăi în clasă; găști care funcționează și parazitează școlile; tineri care stau toată ziua pe telefon, care așteaptă răspunsuri de la inteligența artificială (AI) și care nu mai iau în considerare cărțile de beletristică nici măcar ca lectură obligatorie; profesori din generații tinere care dau examene de suplinitor și nu le iau. 

Campioni la abandon școlar

Iar ca totul să sublinieze consecințele imediate și la distanță, apare și știrea că suntem din nou pe primul loc în ceea ce privește abandonul școlar și lipsa unui loc de muncă. Precedată de anunțul că s-au mai finalizat niște școli în mediul rural pe fonduri din PNRR, știrea semnalează o situație de o gravitate extremă: aproape unul din cinci tineri români nici nu muncește, nici nu urmează o formă de educație. 

În plus, la nivelul Uniunii Europene, România are cea mai mare proporție de tineri cu vârsta între 15 și 29 de ani aflați în această categorie (19,2%), o situație cu peste cinci puncte procentuale mai gravă decât în Bulgaria, a doua țară din clasament. 

Diferențele sunt mari și în interiorul țării: fenomenul este mult mai răspândit în mediul rural, iar femeile sunt de două ori mai predispuse decât bărbații să se afle în această situație, potrivit datelor Eurostat.

În acest context, mă întreb dacă are sens să facem școli în zona rurală, în condițiile în care în sate au rămas numai bătrâni. Situația este similară cu cea a construirii unor bazine de înot și săli de sport în zone rurale în care nu numai că nu mai găsești pe nimeni care să înoate sau să facă sport, dar primăria nu are nici măcar bani pentru achitarea întreținerii și realizarea mentenanței acestora.

Consecințe extrapolate

De la acest anunț funest trebuie să vedem și alte consecințe care eclatează în sistem, și aici mă întorc spre sistemul medical: s-au înmulțit cursurile de comunicare medicală – cum să comunici veștile aparținătorilor, ce tip de strategie să abordezi, în ce manieră să o faci etc. –, dar... dialogul se poartă în doi. 

Formăm medici, dar ce facem cu interlocutorii, în situația în care alte statistici arată că avem analfabeți din punct de vedere funcțional într-o proporție de 40%. Aceste statistici explică, pe de-o parte, numărul de bolnavi care se prezintă în ultimul moment la spital, fără să-și înțeleagă simptomele premonitorii, fără să încerce să deslușească ceva din cursul unei boli temporizate prin necunoaștere și neștiință.

Purtarea unui dialog cu familia este și ea o provocare în aceste noi condiții, în care cel din față este fără carte sau cu o școală făcută pe „scurtătură”. Acest element este extrem de vizibil atunci când discuți 20-30 de minute cu aparținătorii, le explici o multitudine de detalii legate de posibilități de intervenție și evoluție, iar la final realizezi că n-au înțeles nimic din ce li s-a explicat. Sau atunci când, într-un schimb de sms-uri, vezi numeroase fraze cu greșeli gramaticale grave, de neimaginat înainte de 1989, cuvinte legate fără niciun sens, silabe realizate artificial etc. 

Și atunci, de ce ne-ar mai mira agresivitatea acestor oameni care lovesc, bruschează și jignesc cadrele medicale, care nu doresc să stea la o coadă civilizată, în așteptarea consultului, care nu înțeleg de ce ruda lor are un cancer grav, poziționat doar într-o zonă de paliație sau care percep spitalul ca pe o „uzină” de vindecat oameni, în care lucrează niște „slujbași”, „salahori”, care au datoria de a le face educație în completare la ceea ce ei, în cei șapte ani de acasă, nu au dorit și nu au realizat pentru binele lor.

Asemănări dureroase

Sunt similitudini dureroase între sistemul medical și sistemul de învățământ. Amândouă sunt legate printr-un cordon ombilical care acum impune un „forceps” instituțional radical, cu posibile ecouri pozitive în următoarele decenii. 

Până și în citate există similitudini, dacă mă gândesc la ce spunea Aristotel – un om educat se deosebește de un om needucat, așa cum un om viu se deosebește de un om mort – sau Confucius: natură ne aseamănă, educația ne deosebește.

În completarea peisajului mai apare însă o problemă suplimentară, recent semnalată, cu reverberații pentru tinerele generații – tineri care tot timpul apelează la AI: limba română în era inteligenței artificiale se situează de multe ori între traduceri mecanice și limbaj de lemn. 

Latura mai puțin frumoasă a inteligenței artificiale este că, în final, amenință vocabularul limbii române atunci când produce tot mai mult din conținutul pe care îl citim zilnic în social media. Amenințări viitoare se conturează astfel, pe multiple planuri, iar similitudinile au și alte baze de implantare cu dezvoltări potențiale viitoare.