Cercetând sumarul revistei Medicina
modernă, publicaţie a
Colegiului Medicilor din Capitală, în scopul anunţării apariţiei penultimului
număr din acest an, nu poţi să nu te opreşti mai întâi asupra studiului oferit
cititorilor de conf. dr. Ioana Cristina Amihăesei, dr. Elena Cojocaru şi prof.
dr. Ostin C. Mungiu, de la UMF „Gr. T. Popa“, intitulat: „Alzheimer –
Certitudini şi ipoteze“. Iar această alegere prioritară ţi-o explici prin
interesul medicului, dar şi al populaţiei în general, faţă de teribila maladie,
capabilă să preschimbe cele mai strălucitoare minţi în creiere din care memoria
s-a şters treptat şi definitiv, lipsite de posibilitatea gândirii abstracte, în
persoane cu limbaj bruiat, dezorientate în timp şi spaţiu, cu tulburări de
afect şi comportament – în veştede „legume“. Boala e, aşadar, progresivă şi
ireversibilă şi dacă în trecut simptomatologia o asocia senectuţii, din care
motiv, statistic, nu impresiona (media de viaţă era atunci cu mult mai mică
decât astăzi), în 2010, în lume, au fost 35,6 milioane de bolnavi cu demenţă,
în majoritate diagnosticaţi ca suferind de Alzheimer.Iar numărul acesta uriaş –
echivalentul populaţiei unei ţări mari – se estimează a se dubla, la fiecare 20
de ani. O lungă listă a personalităţilor care au suferit de boala descrisă în
1907 de psihiatrul şi neuropatologul german Alois Alzheimer, elev al lui Emil
Kraepelin – cel care a propus ca observaţiile discipolului său, încă o
confirmare a organicităţii unor boli psihice („psihoze organice“), să fie
cunoscute ca boala Alzheimer – circulă pe mediile virtuale de informare. Între
acestea, capete încoronate (Juliana a Olandei), preşedinţi de state (Reagan),
prim-miniştri (James Harold Wilson, „Doamna de Fier“), actori (Annie Girardot), compozitori (Ravel), scriitori... Despre
declinul accelerat al creierului filosofului şi scriitorului român stabilit în
Franţa, Emil Cioran, au scris pagini cutremurătoare Gabriel Liiceanu şi Monica
Lovinescu, iar filmul „Iris“, inspirat din viaţa şi tragicul sfârşit al
scriitoarei irlandeze Iris Murdoch, cu Kate Winslet în rolul Iris tânără şi
Judi Dench la bătrâneţe, de un tulburător succes, sunt numai două exemple ale
impactului (inclusiv) mediatic al acestei maladii asupra celor care,
gândindu-se la posibilitatea de a-şi sfârşi zilele în acest tragic mod, se
întreabă dacă poate fi prevenită boala, cum se tratează şi ce progrese a
înregistrat cercetarea medicală în această privinţă.
Studiul autorilor ieşeni citează modificările
neuropatologice considerate deja clasice: plăcile amiloide şi degenerarea
neurofibrilară, cu pierderea sinapselor şi a neuronilor; degenerarea
granulovacuolară a hipocampului şi depunerea de amiloid în vase. Oligopeptidele
care formează plăcile derivă prin proteoliză dintr-o fracţiune precursoare
amiloidă mult mai mare, codată de o singură genă. Proteina asociată tau apare în creierul bolnavilor cu
Alzheimer într-o formă glicolizată, formează filamentele spiralate ale neurotubulilor
la nivelul hipocampului, lobului medial temporal, regiunii parietotemporale şi
în cortexul frontal determinând moartea neuronilor de asociaţie: „Aceste zone
sunt atinse de pierderea sinapselor, cu afectarea căilor sinaptice ale
neurotransmiţătorilor“. Factorii de risc acceptaţi în prezent sunt: vârsta
înaintată, genotipul ApoE e4, traumatismele craniene, riscurile cardiovasculare
(fumat, diabet, HTA, hipercolesterolemie), posibila expunere la metale
(aluminiu). Între ipotezele etiopatogenice recente, autorii ieşeni o semnalează
pe aceea care incriminează infecţia prionică: experimental (şoareci
transgenici), proteina amiloidă ar avea calităţi prion-like (ca în boala
Creutzfeld-Jakob).
Criteriile
clinice sunt suficiente deocamdată pentru diagnostic (sigur/probabil/posibil),
dar certitudinea nu poate fi obţinută decât prin examen necroptic. Interesaţi
deci ar putea fi urmaşii celui bolnav, observându-se o anumită agregare
familială. Examenul IRM poate fi de ajutor: atrofie progresivă a hipocampului,
zona importantă în procesele memoriei. Nu vom cita din studiul ieşenilor
descrierea în amănunt a semnelor clinice, progresive şi din ce în ce mai
dezumanizante, „până la starea vegetativă, când toate activităţile cognitive
dispar“, pentru a nu da apă la moară celor care pledează pentru acceptarea în
astfel de cazuri – şi până nu e prea târziu – a eutanasiei...
Dr. Gabriela-Simona
Man şi conf. dr. Gilda Mologhianu ne conving că, în domeniul etiopatogeniei
artrozelor, se poate vorbi despre „actualităţi“. Etiologia în această cea mai
comună suferinţă, care afectează milioane de oameni, este multifactorială, o
interacţiune între factori sistemici (ereditate, vârstă, sex, deficienţe nutriţionale)
şi locali (obezitate, activităţi profesionale, activitatea fizică şi sportul,
traumatisme articulare, anomalii congenitale sau dobândite care afectează
mediul articular). Noutatea priveşte studiile de genetică (ereditatea, deci).
Leptina, hormonul peptidic codificat de gena obezităţii şi secretat de
adipocite, osteoblaste şi condrocite, poate fi asociată semnificativ cu artroza
şi cu diferenţele legate de sex (la femei leptina are concentraţii mai mari,
dar şi la bărbaţii cu indice de masă corporală crescut). Asocierea artrozelor
cu deficienţa vitaminei D este negată, în sensul că unele studii au arătat
inexistenţa vreunei îmbunătăţiri a gonartrozei, de pildă, după un tratament cu
această vitamină. La fel şi în cazul vitaminei E, studiile clinice care i-au
testat eficienţa nu au probat un beneficiu simptomatic, comparativ cu placebo.
Obezitatea rămâne însă un factor de risc important, ca şi încărcarea articulară
profesională excesivă, dar aceste constatări cred că nu sunt (chiar) „actualităţi“.
Autoarele arată că riscul traumatismelor rămâne ridicat în producerea artrozelor,
precum şi cel al anumitor anomalii congenitale (alinierea în varus este asociată
cu progresia gonartrozei, dar şi cu dezvoltare acestei artroze la
supraponderalii cu genunchi în varus). Articolul publicat are trei pagini de
text şi aproape două de referinţe bibliografice cu privire la „Actualităţi în
etiopatogenia artrozelor“.
E
interesantă informaţia transmisă prin articolul autorilor dr. Liliana Gabriela
Popa, prof. dr. Călin Giurcăneanu şi dr. Ruxandra Sfrenţ-Cornăţeanu, anume că
psoriazisul se asociază cu ateroscleroza prematură şi accelerată. Dar, scriu
aceşti cercetători, „Mecanismele exacte ale asocierii acestor afecţiuni sunt
încă neclare. Se discută existenţa unor factori genetici de susceptibilitate
comuni psoriazisului şi bolii aterosclerotice. În plus, o serie de factori de
mediu, precum stresul, fumatul, anumiţi agenţi infecţioşi sunt implicaţi în
agravarea ambelor afecţiuni“.
Pe
coperta revistei este reprodus bustul acad. Ana Aslan (1897–1988) şi placa de
marmură comemorativă închinată savantei, de pe str. Ana Aslan din Brăila.
Prilejul – probabil, 25 de ani de la deces.
