Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Reportaje

„Ştii s-o scoţi? Scoate-o.“ (2)

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE vineri, 16 ianuarie 2015
  Nemulţumirile Asociaţiei Doctorilor în Medicină Stomatologi nu erau provocate doar de corupţia pe care o acuzau – observată la diferitele niveluri ierarhice oficiale ale sistemului sanitar din anii ’30–’40 ai secolului trecut – cu privire la tolerarea practicii dentistice clandestine, ci şi în legătură cu faptul că foşti „ucenici“ în cabinetele medicilor titraţi, numiţi şi „dentişti mecanicieni“1 cu studii elementare sau gimnaziale adesea incomplete, uzurpau titluri academice intitulându-se „doctori“. Asociaţii similare s-au înfiinţat la Iaşi şi Cluj – unde Clinica de Stomatologie (1932) era condusă de celebrul profesor Ioan Aleman (1891–1948), discipol al întemeietorului acestei discipline în Ardeal, Gh. Bilaşcu. Chirurgul maxilo-facial I. Aleman, care a demonstrat legătura ce există între Stomatologie şi Medicină (în sensul unităţii sistemelor şi aparatelor organismului, n.n.), afirmând, totodată, că „stomatologia nu este o meserie, ci o ştiinţă“, a fost preşedinte de onoare al Asociaţiei (Generale) a Doctorilor în Medicină Stomatologi de la Bucureşti.2 În 1938, la Facultatea de Medicină din Iaşi, se înfiinţează o Conferinţă de Stomatologie, concomitent cu Societatea Română de Stomatologie1.
  Un referat ajuns pe biroul ministrului sănătăţii şi ocrotirilor sociale, provenind de la Direcţia personalului acestei instituţii, informează că „dentiştii cu practică redusă N. Nicolae din Calea Victoriei 77, R. Mayer, str. Episcopiei 6, V. Leon, Bd. Elisabeta 24, şi M. Calman din str. Gabroveni 18 îşi însuşesc în mod public titlul de doctor pe care nu-l posedă“. Iar referentul cere aprobarea înaltului demnitar pentru a se lua măsuri contra „susnumiţilor“a, în baza art. 20 din legea pentru exerciţiul dentisticii3. Răspunsul oficialităţii va fi categoric: să se ia măsuri (fireşte! Dar, de către cine?), iar în adaos, precizarea: „Avem onoare a vă comunica că (sic) libera practică a dentisticii nu se poate acorda decât [numai] doctorilor în medicină, cari, pe lângă dreptul de liberă practică în ţară, dovedesc că s’au specializat în această ramură a medicinei la o universitate sau şcoală de specialitate recunoscută. Conform art. 82 al legei sanitare, libera practică nu poate (sic) avea decât cetăţenii români, fără nici o excepţiune, fie chiar de reciprocitate“. Semnează (indescifrabil), un secretar de stat şi directorul general al Direcţiei personalului. La 30 iunie 1938, ia fiinţă Societatea Română de Stomatologie (SRS) cu sediul la Spitalul Colţea. În art. 7 al statutului acestei societăţi se făcea menţiunea expresă că „pentru a fi membru în SRS, solicitantul trebuia să fie doctor în medicină şi chirurgie“4. Până în 1948, acest titlu se acorda tuturor absolvenţilor facultăţilor de medicină care îşi tipăreau şi susţineau o teză de „doctor în medicină şi chirurgie“. Era un eveniment deosebit din viaţa profesională a viitorului medic. Ulterior (după 1960), pe diplomele de absolvire ale celor care susţinuseră examenul de stat şi efectuaseră o lucrare de diplomă s-a aplicat ştampila de „doctor-medic“. O seamă de şarlatani şi-au însuşit aceste titulaturi în baza cărora sperau să-şi atragă în mod ilicit clientelă. Dentiştii ambulanţi care au apărut după 1989, trecând Prutul, îndeosebi în judeţe din Moldova, asigurau pacienţii în legătură cu atestarea lor academică.
  Nu ştim dacă Marin D. Băjan zis Mitran din satul Cotorani îşi zicea „doctor“, dar pacienţii – care, cuminţi, şezând în paiele a trei căruţe din ograda sa, acoperiţi pe chicioare (vremea fiind rece) cu scoarţe de lână, aşteptându-şi rândul „la vizită“ –, îl considerau aşa. Suferinzi de varii boli trupeşti, inclusiv dentare, veniseră la consultaţii şi tratament de cu zori, după cum află un colectiv în inspecţie, condus de medicul primar dr. G. Mândreanu, flancat de primarul comunei Baciu, judeţul Vlaşca, şi de agentul sanitar al cercului Purani, Radu Voica, „brigadă“ pusă pe drum de reclamaţia existentă, cum că Marin practică ilicit medicina. Luând declaraţii pacienţilor, medicul află că majoritatea dorea să i se pună ventuze cu sânge pe spate ori să fie înconsultată. „Doctorul“ Băjan D. Marin – deşi foarte ocupat – acordă o „audienţă“ celor sosiţi în inspecţie şi astfel dr. Mândreanu descoperă că acesta era de fapt un biet plugar.
  – „Fac meseria asta de 20 de ani – recunoaşte acesta. Aplic ventuze cu sânge şi fără sânge; tratez fracturi la oameni şi vite; scot măsele; tai de turbare la vite şi oameni. Ca instrumente am: ventuze, un briceag, un cleşte de dinţi. Recunosc că mi s’a atras atenţia, în mai multe rânduri să nu mai practic această meserie, şi am gândit că nu o voi mai face, însă nu am putut scăpa de oamenii care cer să le fac tratamente, să le aplic ventuze acolo unde cer ei, dar şi unde cred eu de cuviinţă. Plată, primesc: cât vrea omul să plătească! De la femeile tratate astăzi, am primit câte zece lei de ventuză. Femeii Lina Traian Băluţă, măritată Florea Andrei, din judeţul Vlaşca, comuna Slobozia, care suferă de dureri de cap, i-am pus ventuze pe pulpe – altădată pe… spate şi pe gambe – că aşa a cerut ea!“
  Când să semneze declaraţia, Băjan o face prin „punere de deget“, pentru că… nu ştie carte. Nu e greu de imaginat ce se întâmpla ori se putea întâmpla, când Băjan, în zelul său intervenţionist, perpetuat parcă din Evul Mediu, se folosea de singurul său cleşte – din trusa „minimalistă“ cu trei instrumente – spre a smulge măsele (fără a întrebuinţa nicio modalitate de sterilizare şi de antisepsie). La urma-urmei, ce importanţă putea avea o măsea cariată, de vreme ce în popor circula şi încă circulă expresia dispreţuitoare: aruncat ca o măsea stricată? Cât despre unicul briceag – probabil „de tăiat sub limbă“ – în gălbinare (aici şi de turbare, la vite şi om) pot fi cititate exemple din „Însemnările doctorului G. Ulieru“: „S-a prezentat la consultaţii o femeie muşcată de un câine presupus turbat, rugându-mă s-o tai sub limbă ca să-i «iasă căţeii». Am sfătuit-o să nu mai umble după aşa ceva, ci să plece fără întârziere la Bucureşti, unde urma să facă tratamentul ce se cere în astfel de cazuri. Ea s-a îndepărtat îngândurată. A doua zi, am aflat că femeia a găsit în cătunul S… un potcovar care a tăiat-o sub limbă. Iar la tratament nu se duce.“ Depun mărturie că în comunele pe care le-am cutreierat, în diferite ipostaze, în anii ’60–’80 ai secolului trecut, tăiatul sub limbă cu lama de ras şi extragerea – fără anestezie – cu cleştele a dinţilor, erau „intervenţii terapeutice“ încă în uzul falşilor vindecători.
  Arhivele păstrează însă şi ieremiada unui tânăr amârât, dornic să înveţe dentistica în calitate de „ucenic“, dar care va avea neşansa de a fi tras pe sfoară de un şnapan, certat totodată cu legea dar şi cu morala.

„Dle Ministru!

  Subsemnatul, rog respectuos să binevoiţi a lua la cunoştiinţă plângerea mea şi anume: În anul 1926, am intrat ca ucenic la d-l Dentist Saul Herring, Rădăuţi, Piaţa Unirii 37, ca să fac practică dentară. Practica avea să dureze 3 ani; pentru aceasta am trebuit să-i plătesc 10 000 lei. La intrarea mea am şi dat 3 000 lei, restul am avut să-i dau după 3 ani. D-l Dentist Herring însă în loc să mă instrueze în meseria dentară m’a întrebuinţat la treburi casnice, aşa că trecând 3 ani am ieşit fără să am o idee de meseria dentistică. Prin urmare nu-i eram obligat să-i plătesc. Şi pe lângă toate sunt un băiat sărac, orfan de răsboiu. Când am plecat dela d-l dentist Herring am intrat în practică la d-l Dr. H. Fuhrer spre a învăţa ceva din meseria dentară. După 3–4 luni, d-l Herring m’a lăsat adus la Inspectoratul Muncii unde mi s’a oprit să lucrez la d-l Fuhrer, neavând dela d-l dentist Herring un certificat. La inspectorat m’a silit d-l Herring să-i dau sau bani sau un accept de 7000 lei, ca girentă (sic) – mama mea, pentru ca să-mi dea un certificat. Neavând ce face, i-am dat acceptul, ca să-mi dea certificatul, pe care mi-a şi dat. Dar acum am aflat că d-l dentist Herring n’are nici-un drept de-a lucra, nici dreptul de a da certificate. Deci vă rog respectuos să binevoiţi într-un fel a mă înştiinţa de certificatul d-lui dentist S. Herring [dacă] are valoare şi [dacă nu, de ce avea voie] să ia bani pe el5. Cu cel mai mare devotament (ss, indescifrabil), Rădăuţi, str. Colonel Gheorghiu, No 10“
  Rezoluţia referentului: Dl Herring este dentist infirmat, deci certificatele eliberate de dânsul sunt nevalabile.
  Să presupunem că scandalul n-ar fi luat amploare. Că – având girant pe mama sa, tânărul ucenic ar fi obţinut, plătind escrocului Herring certificatul de absolvire. Şi că, în baza acestuia – fără a fi învăţat ceva – şi-ar fi deschis la rându-i un „cabinet“, practicând „dentistica.“ Astfel devenind el însuşi un impostor, prezentându-se, poate, Onor. clientelei, ca doctor!
  Un caz răsunător îl constituie plângerea dentistului H. Franz, prin tragismul conţinutului acesteia faţă de nedreptatea ce crede că i se va face şi insistenţa pe care a demonstrat-o trimiţând cererea sa la absolut toate autorităţile timpului, inclusiv M.S. Regelui Ferdinand şi M.S. Reginei Maria. Dacă cele menţionate sunt reale, atunci, într-adevăr avem de-a face cu o situaţie particulară:

„Domnule Ministru,

  Subsemnatul H. Franz, dentist din Petroşani, judeţul Hunedoara, cu onoare vă înaintez următorul Memoriu:
  În baza ordinului Ministerului No 152 285/929 şi 187 din 9 Ianuarie 1930b, s’a ordonat închiderea cabinetului [meu] dentar pe motivul că n’aş avea anii de practică necesari. Domnule Ministru, Regulamentul Ministerului Sănătăţei prevede 15 ani de practică. Mie nu-mi lipsesc decât câteva luni ca să îndeplinesc prevederile acestui Regulament, căci – conform documentelor înaintate la Ministerul Sănătăţii, am început ucenicia de dentist în anul 1912, iar începând din anul 1915, am lucrat ca dentist angajat, de 12 ani sunt independent şi lucrez în cabinetul dentar propriu, profitând de o reputaţie rară în întreaga Valea Jiului. Domnule Ministru, dacă s’ar executa prescrierile acestui Regulament şi nu s’ar lua în considerare că abea câteva luni îmi lipsesc pentru a fi îndeplinit 15 ani de practică, m’aţi distruge complect şi aţi nenoroci o mare familie care trăieşte după mine. Sunt căsătorit, am un tată bătrân de 70 de ani, am doi fraţi minori, un frate al meu a murit la 15 Februarie de cea mai grozvă boală, cancer la stomac, lăsând în urma lui o soţie şi patru copii orfani, de cari trebuie să îngrijesc eu. Familia n’are nici o avere şi trebuie susţinută de mine. Dacă mi se ia dreptul de a continua dentistica, rămân fără nici o meserie, fără avere şi fără nicio sursă de câştig. [Iar aceasta] numai pentru [faptul] că îmi lipsesc câteva luni dela îndeplinirea celor 15 ani prevăzuţi de Regulament. Domnule Ministru, dacă s’ar executa Regulamentul m’aţi distruge pe mine şi aţi distruge o familie nenorocită, nu aşi (sic) mai putea să-mi găsesc alt mijloc [de trai] decât mijloacele unui om disperat căci 7 guri flămânde aşteaptă pâine dela Dvs. Sunt convins că regulamentele nu urmăresc distrugerea cetăţenilor, ci contrariu, sper, Domnule Ministru, că se poate lua în considerare cariera mea dentistică de 18 ani şi practica acestei meserii de 14 ani şi jumătate.

Domnule Ministru,

În această disperată situaţie, vă rog atât eu cât şi întreaga mea familie, de a face o excepţie, precum s’a făcut în asemenea cazuri cu atât mai vârtos căci în cazul meu nu e vorba decât de câteva luni. Vă rog respectuos să binevoiţi a dispune să mi se aprobe şi mai departe libera practică în condiţiunile ca şi până acum. Având încredere în bunăvoinţa Dvs., vă rog Domnule Ministru, să primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
10 martie 1930, dentist H. Franz, str. Reg. Ferdinand, 35, Petroşani, jud. Hunedoara.“
Referentul Ministerului: Ne întrunind condiţiunile ord. circ. 106 734/1929, dl H. Franz nu are dreptul la practica dentisticii. Iar în răspunsul oficial către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, funcţionarul scrie „că nu i se poate aproba deschiderea cabinetului dentar (deci, acesta fusese deja închis), până la noi dispoziţiuni, cf ordinului 106 734/929 al acestui Minister, întrucât dovedeşte numai 13 ani de practică şi nu 15 cât cer (sic) susmenţionatul ordin“6. În aceiaşi termeni Ministerul răspunde diverselor foruri ale statului Inaltei Regenţe, Casei Regale etc.
Dura lex, sed lex! Cum rămâne însă cu afirmaţia petentului că şi în alte cazuri s-ar fi făcut „excepţii“?

*

Abia sub regimul instituit după 23 August, printr-un decret-lege din 1945, de un sfidător populism, se acordă „pentru totdeauna libera practică a dentisticii“, prin derogare de la art. 542 din Legea sanitară din 1935, următoarelor categorii de dentişti fără studii superioare. Între acestea:
   – Dentişti autorizaţi în 1923 şi infirmaţi în 1924, care au fost admişi cu dispensă de vârstă la cursurile organizate de Ministerul Sănătăţii pe lângă Facultatea de Medicină din Bucureşti şi Cluj, pe baza art. 549 din Legea Sanitară din 1930, şi care deşi au trecut examene de absolvire nu au obţinut diplome;
   – Dentiştii autorizaţi în 1923 şi infirmaţi în 1924 şi care, din diferite motive nu şi-au putut legaliza situaţia pe baza legii din 1930;
   – Dentiştii care, la data publicării în Monitorul Oficial a prezentei legi, au vârsta de 35 ani împliniţi şi care nu au fost autorizaţi în 1923 şi au o practică de cel puţin 15 ani. Această categorie va trebui să susţină un examen în faţa unei comisiuni numită de Ministerul Sănătăţii. Cei care nu vor reuşi la acest examen de liberă practică vor avea dreptul să urmeze un curs de specialitate de 6 luni (sic); dacă nu vor reuşi (la examen, nici după acest curs scurt, n.n.) – rămân tehnicieni dentari (…);
   Prin acelaşi decret-lege se desfiinţează titlul de „liberă practică redusă a dentisticei“, iar dentiştii care în baza legilor anterioare au obţinut dreptul de practică pe bază de diplome, ca şi cei care vor absolvi şcolile dentare de şase luni de pe lângă facultăţi se vor intitula „dentişti diplomaţi“ (…)
   Dentiştii sinistraţi din orice cauză de război sau deportaţi, care în aceste împrejurări sunt în imposibilitatea de a produce actele ce le-ar fi avut pentru dovedirea drepturilor lor, vor putea prezenta comisiunilor instituite prin această lege, acte de notorietate atesate pe a lor răspundere de către martori, medici primari de judeţ, oraş sau comună, medici stomatologi sau dentişti autorizaţi din localitatea în care solicitatorul a practicat dentistica7. Textul articolelor din decretul-lege, pe care l-am subliniat cu litere cursive, facilita, credem, deschiderea unei portiţe pentru abuz, impostură şi revenirea la acea unică preocupare a extracţionistului în halat alb, de a răspunde unei solicitării de sorginte comercială a clientului: Ştii s-o scoţi? Scoate-o!

 

aPentru identificarea persoanelor am păstrat doar prenumele
bAdresa poartă nr. Registraturii Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale: „00185 – 9 JAN 1930“.
1. http://richardconstantinescu.wordpress.com/2011/09/page/2/ Scurtă istorie a stomatologiei ieşene în date

2. Alexandru Rotaru, Profesorul Ioan Aleman – 120 de ani de la naştere, rev. „Clujul Medical“, vol. 84, nr.4/ 2011, pp.632-636

3. A.N.R. – Arhivele Statului, Secţiunea Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Dosar 15/1930, doc. înreg. cu nr. 08330/17 febr. 1930

4. Prof. dr. Emilian Hutu, Şaptezeci de ani în slujba stomatologiei, „Revista română de stomatologie“, vol.LIV, nr. 1/2008, articol postat şi pe internet

5. A.N.R. – Arhivele Statului, Secţiunea Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Dosar 15/1930, doc. înreg, cu nr.030855/11 febr. 1930

6. George Ulieru, „Scrieri“, Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi bibliografie de Mihail Robea; prefaţă de Ion Biberi, Editura pentru literatură, 1967, Bucureşti, p. 12

7. A.N.R. C.C. al P.C.R. Secţia Ad-tiv-Politică, dosar nr.77/1945, Decret-Lege privind libera practică a dentiştilor, 5 file.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC