Vechiul meu prieten, Arcadie Percek, radiolog, universitar și scriitor, azi, din păcate, uitat nu numai de marele public, ci și de majoritatea confraților, mi-a spus într-o zi de toamnă, prin anii ’70, că doctorul lui Iuliu Maniu vinde un dulap: „E o piesă splendidă, cu intarsii de fildeș, lucrată în Franța, acum 100 de ani. Du-te să-l vezi, poate te interesează”. M-am uitat amuzat la interlocutor: mă găsise tocmai pe mine, care, ca și el, trăiam dintr-un salariu ceaușist.
Deceniul ’70 făcea încă parte din acea „epocă de repolarizare” a obiectelor de artă: de la burghezii autentici la noua burghezie încurajată și ocrotită de partidul unic. Când i-am spus soției mele de dulapul franțuzesc pe care-l vindea fostul medic al lui Maniu, ea mi-a spus: „Mergem să-l vedem”. Privirii mele uimite ea i-a răspuns: „Evident n-avem cum să cumpărăm o asemenea piesă, dar sunt curioasă să văd cum arată”.
Te pui cu curiozitatea femeilor? I-am făcut hatârul și ne-am dus la adresă, undeva în Floreasca. Mă simțeam teribil de stingherit: te prefaci cumpărător, apoi, după ce îndrugi complimentul „e splendid dar... știți... Ne pare rău!”, dispari în neant.
Ne-a întâmpinat un domn în vârstă, să fi avut pe atunci 75–78 de ani. Înalt, drept, aer sever, solemn. Era doctorul Ion Jovin, născut în 1899, care nu fusese doar medicul lui Iuliu Maniu, ci avea în cazier și „alte activități dușmănoase poporului român și clasei muncitoare”. O parte mi le-a povestit chiar el în săptămânile care au urmat, deoarece eu singurel am mai fost în vreo trei vizite acolo, deși i-am spus franc, încă din prima, că nu pot da trei salarii pe minunatul său dulap centenar.
Viața și aventurile profesionale
Mobilul următoarelor vizite a fost cu totul altul, și anume: viața și „aventurile” lui profesionale. Incitat de unele povestiri ale doctorului Arcadie Percek, am socotit că Ion Jovin poate avea un loc, de-o jumătate de pagină, în vasta lucrare pe care o scriam în acei ani: „Dicționar de medici și biologi români”.
Ion Jovin s-a născut într-o familie de oameni nevoiași, în comuna Felnac, din preajma Aradului (8 ianuarie 1899). Ca să-și poată continua drumul spre luminile cărții, muncea pe timpul verii ca zilier la câmp și în creșterea animalelor. Un asemenea început de viață activă îmi amintește de belgianul Albert Claude (1899–1983), care, adolescent fiind, lucra în răstimpuri ca grăjdar, pentru ca în 1928 să devină medic, iar în 1930 șef al laboratorului de citologie de la Institutul Rockefeller din New York. În fine, în 1974, fostul grăjdar Albert Claude era laureat Nobel, alături de discipolul său, George Emil Palade.
În ceea ce-l privește pe Ion Jovin, după bacalaureatul absolvit la Arad, a plecat la Budapesta, devenind student al Facultății de medicină din capitala Ungariei (1916). Abia sfârșise anul întâi când a fost încorporat în armata austro-ungară și, după un scurt stagiu la o școală militară de artilerie, a fost trimis pe frontul italian. La Piave, l-a cunoscut pe mai vârstnicul Iuliu Maniu, cu care a legat o prietenie pe viață.
Gărzile române ale lui Maniu
Prăbușirea imperiului habsburgic l-a readus pe tânărul Ion Jovin la Arad. Erau vremuri grele pentru românii din Banat, Transilvania și Crișana. La Budapesta, profitând de disoluția armatei imperiale, puterea maghiară era acaparată de comuniștii lui Bela Kun – adepți ai partidului bolșevic al lui Lenin. În ciuda sloganurilor internaționaliste și a aderenței formale la doctrina autodeterminării, Bela Kun a ordonat păstrarea Transilvaniei în componența Ungariei sovietice. Noile autorități de la Budapesta i-au încurajat cu bani și arme pe maghiari și secui să constituie bande teroriste (cunoscute sub numele de „cetele zdrențăroșilor”), care aveau ca misiune asasinarea intelectualilor, mai ales a fruntașilor politici români, pe baza sălbaticului îndemn „Nincs Kegelem” (nicio îndurare).
Într-o atare situație, Ion Jovin s-a înscris imediat în „Gărzile române ale lui Maniu”, create din foști ofițeri și soldați români din fosta armată austro-ungară, care aveau drept țel anihilarea terorismului șovin maghiar. A devenit curând telefonistul Consiliului Național Român (pe la el treceau toate informațiile care legau acest consiliu de restul lumii) și, ca delegat bănățean și al „Societății Petru Maior” a studenților români de la Budapesta, a participat la Marea Adunare a Unirii de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.
În 1919, după alungarea comuniștilor de la Budapesta de către armata română, Ion Jovin și-a reluat studiile medicale în acel oraș. Aceasta însă numai pentru un an, fiindcă în 1920 se mută la Cluj și continuă aceste studii la nou înființata facultate românească de medicină. Facultatea de medicină clujeană a trecut, imediat după Unire, printr-un moment extrem de dificil. Profesorii maghiari de la vechea facultate cu limba de predare exclusiv ungară au refuzat să depună jurământul de credință față de statul român (cum o cerea constituția) și, luându-și cele mai moderne aparate de diagnostic și terapie, precum și întreaga arhivă, au migrat „in corpore” la Szeged. Cu doar câțiva tineri asistenți universitari de origine română, printre care Iuliu Hațieganu, Ioan Goia, Iuliu Moldovan și medicul dentist Gheorghe Bilașcu (venit de la Viena), nu s-ar fi putut menține la Cluj un învățământ medical performant. „După noi, potopul” a fost lozinca grupului de profesori maghiari care au preferat să se mute la Szeged.
Profesorii junelui
La apelul transilvănenilor, al lui Iuliu Hațieganu în special, câțiva „oameni de învățământ” din Vechiul Regat s-au stabilit la Cluj și au făcut să renască prestigiul european al medicinei de peste Carpați. Planul de învățământ, conceput de Victor Babeș, a fost în mare adoptat, iar la catedrele părăsite de maghiari au urcat histologul Ioan Drăgoiu, anatomistul Victor Papilian, chirurgul Iacob Iacobovici, ortopedul Alexandru Rădulescu, neurologul Ioan Minea, psihiatrul Constantin Urechia, legistul Nicolae Minovici, radiologul Dimitrie Negru ș.a.
Prestigiul facultății românești de medicină de la Cluj a crescut și mai mult în 1920, când la disciplina de medicină experimentală a venit Constantin Levaditi, de la Paris. Șef de secție în cadrul Institutului Pasteur, Levaditi, discipol al lui Babeș, Erlich și Mecinikov, era deja un savant bine-cunoscut în lumea științifică europeană și de peste ocean. Alături de Karl Landsteiner, descoperise în 1909 virusul poliomielitei, condusese lupta împotriva paraliziei infantile în țările scandinave (1912), se angajase pe drumul chimioterapiei sifilisului (avea să introducă după 1921 bismutoterapia).
Aceștia au fost profesorii junelui medicinist Ion Jovin la Cluj, care, încă student, a fost atras de investigarea noului și de învățământul medical. Astfel, în 1920 îl găsim preparator la Catedra de boli interne a lui Iuliu Hațieganu, iar după susținerea doctoratului (1921 – a treia promoție a facultății clujene românești de medicină) era asistent universitar la aceeași catedră. Orizontul i se deschide larg în 1923, când maestrul său îl sprijină pentru obținerea unei burse în Germania. La Berlin lucrează cu profesorul Otto Lubarsch, iar la Freiburg cu nu mai puțin vestitul Ludwig Aschoff (1860–1942), cel care în 1904 descoperise nodulul cardiac care poartă numele său și al japonezului Sunao Tawara (1873–1952).
Experimente clinice cu raze X
Apreciind valoarea tânărului medic român, Vasile Goldiș, ministrul educației, îi oferă în 1924 o altă bursă, de patru ani de data aceasta, la Paris. În capitala Franței, Ion Jovin se simte din ce în ce mai atras de radiologie, mai ales de cea oncoterapeutică. La sosirea lui în Franța, tratamentul cu raze X al unor cancere abia debuta pe plan mondial. Cele doar câteva încercări de a obține regresia tumorilor (perioada 1900–1920), chiar dacă păreau a fi reușite, nu puteau scăpa de eticheta de „tentativă experimentală”.
După descoperirea razelor X de către Wilhelm Conrad Röntgen în 1895 și studiile asupra fenomenelor radiației naturale, efectuate de Antoine Henri Becquerel și de soții Marie Sklodowska-Curie și Pierre Curie între 1898 și 1905, au debutat și cele câteva „timide” experimente clinice cu raze X: Thor Stenbeck, în 1899, a obținut regresul unor tumori cutanate, Nicholas Senn,în 1902, a făcut să dispară spectaculos adenopatiile leucemice, iar în 1906, francezii Jean Bergonié și Louis Tribondeau au descoperit că celulele tinere, în plin proces de multiplicare, sunt mai susceptibile decât razele X față de celulele „adulte”. În 1912, germanul Otto von Franqué iradia cu succes un cancer uterin. În răstimpul 1912–1920, alte câteva reușite semnificative: parizianul Claudius Regand (după 1924, unul dintre maeștrii lui Ion Jovin) aplica razele X în neoplaziile de col uterin, ca de altfel, în preajma Primului Război Mondial, și Percival Bailey și Hermann L. Wintz. Radioterapia ginecologică avea însă să ia amploare abia în deceniul 1926–1936.
Sunt puține, prea puține și disparate certitudini clinice pentru ca, în anii în care Ion Jovin a lucrat la Paris, să vorbim de oncoterapie ca specialitate de sine stătătoare. Aceasta nu înseamnă că terapeuții nu întrezăreau succesele viitoare ale terapiei tumorilor prin iradiere, dar domeniul era privit de majoritatea medicilor drept un capitol de science-fiction.
Cercetând cine anume au fost maeștrii cu care Ion Jovin a lucrat în Franța între 1924 și 1928, remarcăm că aceștia au fost pionieri incontestabili ai specialității pe plan mondial. Mă limitez în a-i enumera: Robert Emil Proust (1873–1935), fratele celebrului romancier Marcel Proust; Alexandre
Lacasagne (1843–1924), legist și oncolog la Lyon, apoi la „Institutul Curie”; Robert T. Coliez, care în 1930 a realizat unul dintre primele dozatoare de radiații pentru Curieterapie; Claudius Regaud (1870–1940), colaborator al lui Emile Roux la Institutul Pasteur, apoi unul dintre fondatorii „Institut de Radium”, unde Marie Curie (dublu Nobel în 1903 și 1911) conducea studiile de fizica radiațiilor și Cl. Regaud pe cele dedicate razelor X asupra țesuturilor normale și cancerizate. El a semnalat că aceste raze aplicate în regiunea genitală sunt sterilizante și tot el, în 1922, a publicat rezultate pozitive în terapia cu raze X a carcinomului de laringe. În fine, un alt maestru i-a fost Joseph Belot.
Revenirea în țară
În stagiul său parizian de patru ani, Ion Jovin a publicat o serie de lucrări dedicate roentgenoterapiei limfoepidelioamelor și tumorilor maligne amigdaliene; colaborarea în clinică și în alte lucrări de cercetare cu maeștrii săi francezi îl plasează pe tânărul medic român printre fondatorii radioterapiei oncologice pe plan european.
Reîntors din Franța în 1926 (fără să-și fi terminat stagiul plătit și refuzând să rămână ca șef al serviciului de radioterapie de la spitalul parizian Tenon – primul centru anticanceros de asistență publică din lume), Ion Jovin a hotărât să se dedice luptei anticanceroase în țara sa natală. După un alt scurt stagiu în SUA, în Detroit, unde a lucrat cu radiologul de origine română Traian Leucuția (1892–1977), tânărul Jovin, beneficiind de o sponsorizare substanțială a unui inginer a cărui mamă fusese victima unui neoplasm mamar, a înființat primul centru anticanceros din România. Găzduit inițial la Spitalul Colțea, centrul nu avea decât șase paturi și dispunea de 150 de micrograme de radiu și două posturi de roentgenoterapie. În 1933, respectivul centru a fost mutat la Spitalul Filantropia (mărit și modernizat), unde a fost condus, în continuare (până în 1940), de același doctor Ion Jovin.
Onco-radiologul român nu s-a limitat la specialitatea în care excela. Numit în 1928 de profesorul Iuliu Moldovan consilier tehnic în Ministerul Sănătății, el a contribuit esențial la elaborarea legii sănătății din 1931. Concomitent, Ion Jovin s-a apropiat și de învățământul medical. Dacă în 1931 era doar asistent în cadrul Facultății de Medicină din București, după susținerea docenței devenea conferențiar (1938), împărțind învățământul radiologic și radio-oncologic cu alt corifeu al acestor specialități, dr. Ermil Lăzeanu (1887–1959). De remarcat că, încă de la vârsta de 34 de ani, Ion Jovin fusese ales președinte al Societății Române de Radiologie, editând din fonduri proprii „Revista Română de Radiologie”.
Interzis în învățământ
Între timp, opera sa științifică s-a îmbogățit simțitor, după cum arată cunoscutul dermato-sifiligraf, profesorul Ștefan Gh. Nicolau (el însuși format la „Mecca” dermatologiei franceze – Spitalul Saint Louis). Ion Jovin a introdus la noi terapia neoplasmelor de piele prin metoda Chaul și tratamentul cancerului rectal prin metoda Spitz-Anoda. Mai exact, între 1922 și 1947 (când a fost arestat de organele de represiune comuniste), Ion Jovin a publicat mai bine de 150 de lucrări științifice, multe în limba franceză sau germană. De altfel, în 1938 a fost solicitat de cunoscutul radioterapeut Louis Charles Delherm (1876–1953) să scrie capitolul despre tratamentul cu raze X al tuberculozei extrapulmonare. După patru ani de detenție la Canalul Dunăre-Marea Neagră, medicul-patriot Ion Jovin este eliberat și, la intervențiile profesorului Ion Bârzu (în acel moment secretar general în Ministerul Sănătății), este reprimit în rețeaua radiologică... ca medic stagiar. Abia după alți câțiva ani i s-au recunoscut titlurile de medic specialist și medic primar, dar niciodată cele universitare. Motivul? Un „reacționar” fost medic al lui Iuliu Maniu nu avea voie să mai aibă contacte cu studențimea.
Străinii, care-l cunoșteau și-l admirau, au fost însă de altă părere: în 1956, în plină teroare comunistă, Societatea franceză de radiologie l-a ales membru de onoare, ceea ce a făcut și Societatea de radiologie din Brazilia, în 1970. În 1972, pe vremea când Ceaușescu era mai bine primit prin lume, mimând un fals liberalism și apreciere față de oamenii de știință, lui Ion Jovin nu i s-a permis să participe la sărbătorirea semicentenarului Institutului „Curie” de la Paris, institut în care fusese printre primii colaboratori și îi cunoscuse personal pe doamna Curie și pe soții Joliot Curie. Un an mai târziu, tot în Franța, medicului român (care avea 74 de ani) i s-a atribuit prestigioasa medalie Antoine Béclère, care nu fusese atribuită până atunci niciunui medic est-european.
Cu această ocazie, urma ca Ion Jovin să țină înaintea plenului congresului Societății internaționale de radiologie acea cuvântare unică, cunoscută sub numele de „Béclère Lecture” (analogă „gardant proportion”) celebrei „Nobel Lecture”, pe care laureații o țin în cadrul festivității de la Stockholm. Nu pot să nu amintesc faptul că respectivul raport științific fusese ținut în anii precedenți (și posteriori) de cei mai reputați radiologi și radio-oncologi din lume: George Pfalher (SUA, 1952), Herman Hothusen (Germania de Vest, 1953), Eduard Rist (Franța 1954), Elis Berven (Suedia, 1955), Aleu Saldana (Portugalia, 1977).
Nici de data aceasta, „prizonierului politic” Ion Jovin nu i s-a permis să participe la respectiva festivitate. Aceasta, drept „recompensă” că pe parcursul prodigioasei sale activități fusese cel care a înființat și organizat în țara sa 13 centre de radiologie care, optimizate, funcționează și în prezent.
Doctorul Ion Jovin, care a lucrat efectiv în clinică până la vârsta de 82 de ani, a trecut la cele veșnice în 1994. A trăit 95 de ani ca să vadă prăbușirea totalitarismului comunist (care la noi „evolua” către minunatul model Mao–Kim Ir Sen). A mai avut, de asemenea, satisfacția de a-l vedea pe fiul său, doctorul Gheorghe Jovin, urmându-i cariera de imagist (ecografie și radiologie).
Din păcate, la 14 ani de la moartea medicului lui Maniu, Gheorghe Jovin, profesor la UMF „Carol Davila”, a fost doborât fulgerător de o maladie cardiovasculară în 2008. Numele celor doi Jovin, tată și fiu, trebuie însă să rămână în istoria creației științifice... Altfel ne pierdem identitatea de popor prezent în cultura europeană.
