– Sunt şeful secţiei de Terapie intensivă a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă, secţie aflată, ca spaţiu, în Clinica Chirurgie I: 20 de paturi de Terapie intensivă adevărată, aşa cum spunem noi, şi cinci paturi de supraveghere postoperatorie, în total 25 de paturi. Deservim întregul Spital Judeţean şi, în acelaşi timp, clinica Chirurgie I. Internăm politraumă, pacienţi din accidente de circulaţie, de muncă şi casnice... Mai sunt două secţii de Terapie intensivă, la Neurochirurgie şi la Ginecologie. Altfel, ce să vă spun?!... Noi lucrăm mai în umbră...

    – E o situaţie particulară în România. Terapia intensivă pe care dv. aţi văzut-o şi o vedeţi e construită cu puţin aport din partea Ministerului Sănătăţii şi cu foarte mult aport, oboseală şi strădanie din partea oamenilor din spital. Ministerul Sănătăţii, indiferent de conducerea politică pe care o avea, n-a recunoscut o astfel de secţie ca un mare consumator de bani. Şi asta nu pentru că noi, cei care am lucrat în ATI, n-am încercat să aducem la cunoştinţă Ministerului care e realitatea, ci pur şi simplu acele cheltuieli de terapie intensivă nu puteau fi recunoscute de la acel nivel... Dacă recunoşteai că sunt, îţi dădeai seama că tu, Minister, nu acoperi mai nimic din cheltuielile cu un astfel de bolnav. Directorii de spital ştiau situaţia, dar au început destul de târziu să spună ce se petrece în unităţile lor. După cum e obiceiul la noi, o funcţie, cum este şi cea de director de spital, este culeasă cu sprijinul conducerii politice... Şi-atunci, firesc, nu puteai să fii în dezacord cu cei care te-au ajutat să ajungi unde-ai ajuns... Nu e cazul la noi; managerul nostru de spital, dna dr. Cristiana Ciortea, a încercat pe toate căile să spună că noi nu avem unde să mai trimitem bolnavii. Suntem spital judeţean universitar, primim bolnavi din Cluj, dar şi din multe alte judeţe, dincolo de noi nu mai există altceva. Dar n-am fost auziţi: în noua reformă făcută de Minister s-a pus un mare semn de egal între spitalele judeţene şi spitalele universitare judeţene...

 

 

    – Tot colectivul meu s-a redus substanţial anul trecut; în Ardeal este o fugă mare în străinătate... E o specialitate de care e nevoie, tinerii noştri sunt bine pregătiţi. Franţa, Anglia, Germania... sunt pline de anestezişti români! În 2010, am pierdut nouă oameni. Nouă doctori! Au plecat prin pensionare doi, apoi încă unul, în sistemul privat şi încă doi medici primari, unul în Franţa şi celălalt în Germania, şi patru colegi tineri, pregătiţi deja să preia ştafeta... Pentru noi, e mult, foarte mult. Suntem o secţie mică şi se simte. Este la fel şi pentru asistente... Abia anul trecut, din cauza crizei, celelalte state n-au mai preluat atât de multe cadre medicale... Nicio asistentă nu-i foarte pregătită să intre în Terapie intensivă. Şi de fiecare dată când veneau cadre noi, trebuia să o luăm de la zero. Îi formam şi, după câţiva ani de formare, plecau. Asta e o altă greutate a secţiei... E o secţie grea, diferenţele de salarii sunt foarte mici, încercăm prin Comisia de sănătate a MS să facem o diferenţiere după nivelul secţiei – adică o secţie de nivel postoperator simplu nu se compară cu o secţie de terapie intensivă, care primeşte bolnavi critici din Medicală, din Neurologie, din Infecţioase, Chirurgie majoră şi complicaţii postoperatorii. La noi, nu se recunoaşte această diferenţă, pentru o secţie simplă – aşa-zisă de Terapie intensivă – de insuficienţă renală şi o secţie de ATI Neurologie: salariile sunt la fel... cu cele din Terapia intensivă polivalentă, cum este şi cazul nostru.

 

 

    – Cinci medici, cu mine au fost şase... În următorii ani am crescut numărul celor care lucrau aici, iar acum, prin pierderea masivă de anul trecut, am rămas şase medici.

    – Nu. Noi construim acum – nu este gata – încă o secţie de acelaşi profil, va fi în clădirea de alături, la Medicală, şi-atunci vom putea separa cazurile de politraumă de cele medicale...

    – Tinerii învaţă ceea ce văd. Şi dacă cel care îi formează este împotriva unor practici devenite, la noi, obişnuinţă, vor învăţa şi ei. Exista o cotă parte plătită de aparţinător sau bolnav, sigur, nesilit de nimeni... Şi era o justificare: e foarte greu să trăieşti la o condiţie cât de cât umană cu salariile pe care ţi le plăteşte statul; nu ştiu cum aţi vedea dv. un chirurg sau un anestezist care are, în ziua respectivă, o listă mare de intervenţie de anestezie, respectiv de chirurgie, printre ele fiind şi cazuri serioase, agăţat într-un troleu, împins şi scuipat, şi, după un astfel de drum, încercând să intre în sala de operaţie... V-ar plăcea ideea să aveţi un astfel de doctor care intră în sală gata enervat de la primele ore?! Şi-atunci, sigur, un medic trebuie să aibă maşina lui, apartamentul lui, să nu stea în gazdă, să nu se mute de colo, colo, cum doreşte proprietarul. Cum poţi să laşi doctorii să fie plătiţi din, eu ştiu, mila aparţinătorilor? Nu găsesc sub nicio formă că ar fi corect. Tinerii au învăţat lecţia; ei nu vor să trăiască aşa. Şi constată pe pielea lor că aici nu se poate trăi altfel. Şi atunci... pleacă! Nu este o condiţie demnă în care să trăieşti. Un premiant în şcoala generală, premiant în liceu, bun la facultate, poate chiar bursier, care s-a străduit, a trăit cu bani puţini – părinţii lui nu i-au putut oferi mai mult în anii de şcoală pentru că nici ei nu aveau de unde şi cum –, care a petrecut vacanţe, zile de weekend şi sărbători învăţând în loc să se distreze să ajungă, după ce-şi termină studiile, ca din propria lui activitate, nu o activitate obişnuită, să nu se poată întreţine... Vi se pare firesc ca un medic din altă localitate să primească bani de la mama şi tata pentru a-şi plăti o gazdă sau pentru a supravieţui?! Dacă vrei să trăieşti demn, nu poţi rămâne în ţara asta.

    – Da. Şi cine să o schimbe?!... Cum să rămâi în condiţiile de salarizare oferite de Ministerul Sănătăţii?! Ori vor accepta – MS şi autorităţile noastre – un sistem de coplată cinstit, curat şi pe faţă, ori ne plăteşte ca lumea.

    – Altfel?
    – Plecăm! Şi va fi o tragedie. Pentru că ţara aceasta rămâne fără tineret... 

 

    – Nu gândim în perspectivă. Avem bursieri, dau un exemplu doar. Îi creştem cu puţinii bani primiţi de salariaţi. Din salariile de bugetari se plătesc burse, pensii, şomaj şi aşa mai departe... Şi pe urmă nu facem niciun contract cu ei. Şi pleacă din ţară. Ar putea avea un contract pe câţiva ani, să avem aici tinerii pe care i-am pregătit. Şi acei doctori tineri dornici să meargă mai departe vor fi mult mai motivaţi şi aici, vor dori să se pregătească la o cotă cât mai bună. Statul nu face nici măcar atât. Nimic pentru noi şi pentru oamenii noştri. Or, asta ce înseamnă? E o tragedie şi o spun cunoscând bine ce se petrece. De când am venit aici, n-am clădit numai o secţie, am clădit echipă, oameni pe care doream să-i las în urma mea, cărora le-am dat tot ce am învăţat... Şi asta înseamnă multe, multe ore de stat împreună, în afară de lucrul împreună. Sunt ore de aur, noi petrecem în secţie o zi întreagă. Şi cei care sunt acum în Vest n-au plecat pentru că ar fi fost supăraţi pe noi şi pe locul unde au lucrat, ci pentru că nu aveau condiţii demne de viaţă.

    – Şase oameni; rezidenţi tineri pe care îi pregătim: dnele dr. Simona Cocu, dr. Rodica Găvruş, dr. Carmen Laslo, dr. Monica Mleşniţe, dr. Diana Cristian şi dl dr. Dan Dârzu.

    – Şi cu dv., şapte...
    – Eu am post întreg, dar am şi norma didactică la UMF...

 

    – Prima mea ieşire în străinătate a fost după 1990. Lucram la Institutul Inimii şi profesorul Niculae Stăncioiu – profesor de Cardiologie, cel care a înfiinţat practic Institutul Inimii la Cluj – s-a luptat foarte tare pentru toate echipele – Chirurgie cardiacă, ATI, Cardiologie – să intrăm pe colaborări externe, să avem experienţa unor spitale mari din Vest. Aşa că, urmare a unui acord interguvernamental, am lucrat efectiv câteva luni în Columbia (Carolina de Sud, SUA), la Spitalul Providence, cu dl prof. dr. John F. Williams, la Anestezie cardiovasculară. Era în 1993, prima mea ieşire în Vest. A fost o experienţă extraordinară. Ei şi-au dat seama că noi – şi teoretic şi ca posibilităţi tehnice – eram în urmă cu foarte mulţi ani. Şi au făcut cu noi şcoală adevărată. Ne-am întors bogaţi: adusesem protocoale de lucru, cunoştinţe actualizate. Iar asta a săltat dintr-o dată secţia în care lucram şi Institutul cu cel puţin un deceniu. Au fost schimburi de experienţă pe durata câtorva ani, formasem echipe care mergeau acolo, veneau de la ei echipe să lucreze la noi, îngrijeau împreună cu noi bolnavii din Terapie intensivă... Am preluat din mers modalităţi de a evalua un bolnav şi de a ne forma o atitudine terapeutică.

    – Erau foarte mari, nu aveam condiţiile lor tehnice, nici protocoalele lor şi nici cărţile după care ei studiau. Erau diferenţe în toate segmentele, de la echipamentele de laborator până la cele de monitorizare clinică, medicaţie, proceduri... Înainte de 1989, eram foarte săraci în cărţi străine, accesul la reviste şi la informaţie medicală era dificil. Acum, numai dacă nu vrei nu ai acces...

    – Încet-încet, am crescut şi nu ne putem plânge... Cine s-a preocupat şi s-a luptat a adus aparatură. Nu o să vedeţi mari deosebiri aici faţă de o secţie europeană de vârf din oricare clinică... Diferă doar numărul de medici raportat la numărul de paturi din secţie; în Vest, raportul acesta depinde de ţară. Am lucrat în Franţa o perioadă, când eram la Institutul Inimii, cu o bursă în domeniul transplantului cardiac, în ideea că o să facem transplant cardiac şi la noi. La ei,

anestezistul supraveghea bolnavul pre-, intra- şi posttransplant... Am avut o bursă pentru transplant la Spitalul Universitar din Nancy, Franţa, sub îndrumarea dlui prof. dr. J. P. Villemot şi am învăţat toată secvenţa lor de lucru. Dar, la întoarcere, n-am putut continua. Institutul Inimii nu a fost câştigător la capitolul transplant cardiac; nu au fost lupte egale pentru toate spitalele – nu la infrastructură, dotări şi pregătire mă refer acum...

    – Anul următor, la Spitalul Universitar din Hanovra, Germania, o lună, visiting professor la Clinica de Chirurgie cardiotoracică, anestezie în chirurgia aortei toracice, bypass aortocoronarian, plastie de valvă mitrală, apoi, în 2002, pe transplant cardiac şi pulmonar, la Centrul de Chirurgie cardiotoracică şi transplant cardiopulmonar Papworth (Cambridge, Marea Britanie)... Nu-mi place să vorbesc despre mine. Dar dacă nu-i încotro..

 

 

    – Ne plângem că avem oameni puţini şi că munca şi efortul lor nu sunt plătite măcar decent şi, fiind puţini, sunt supraîncărcaţi; sistemul e prost gândit, la şapte oameni plecaţi abia putem angaja un altul! Pe această secţie sunt angajaţi şase medici, eu, al şaptelea, fiind şi la UMF: ar trebui să plecăm toţi ca să poată fi angajat – conform legii! – un medic... Şi noul venit de la cine să înveţe? Şi ce se întâmplă cu activitatea secţiei? Cum poţi, într-o secţie ca aceasta, să suplineşti cu un om activitatea a şapte oameni, care lucrează, fiecare, 14–16 ore pe zi? Cum!?

   – În altă parte, în lumea civilizată, pentru aşa ceva, cel care a propus şi aprobat un asemenea act normativ ar fi dat în judecată. Este o crimă. Şi victime sunt şi medicii, care ajung să fie supraîncărcaţi, epuizaţi – „storşi ca lămâile“, cum spunea cineva – şi pacienţii cărora, astfel, li se ia dreptul la sănătate... Şi chiar la viaţă.

    – Nu ştiu; eu am pus doar o întrebare. Dacă te pensionezi, postul se blochează; dacă ai plecat în altă ţară, postul se blochează. Trebuie să plece şapte oameni ca să poţi angaja un om. Ce-i şi mai trist, anul trecut am avut patru posturi scoase la concurs. Şi s-au prezentat doi oameni! Într-un centru universitar cum este Clujul, cu terapie intensivă şi monitorizare performante, cu hemodiafiltrare continuă, perfuzie, plasmafereză, ventilaţie performante. Au fost spitale judeţene în Transilvania unde, la concurs, nu s-a prezentat nimeni. Tineretul pleacă, aşa cum spuneam, şi nu facem nimic pentru a schimba lucrurile... Ţara aceasta nu face nimic pentru ei, nu face nimic pentru sănătatea oamenilor.

    – (...) Avem şi foarte puţine asistente, una la patru-cinci paturi. Când, în altă parte, este o asistentă la un pat şi, uneori, chiar şi două asistente la un pat. Vorbim de Terapie intensivă, dacă pacientul nu este asistat şi monitorizat corect, moare; degeaba echipa chirurgicală şi-a făcut treaba. În străinătate, o asistentă, alta, se ocupă de relaţionarea cu aparţinătorii, şi ei suferă alături de cel operat, traumatizat... La noi nici nu se pune problema; avem o jumătate de oră pe zi în care ne adunăm cu toţii ca să putem da relaţii exacte despre pacient aparţinătorilor care vin la vizită în acea jumătate de oră. Dacă am răspunde fiecărui aparţinător şi la fiecare telefon primit, nu s-ar mai lucra în secţie, la patul bolnavului. Şi, deşi suntem puţini, încercăm să le facem pe toate... Lucrăm cu studenţi, lucrăm cu rezidenţi, folosim studenţii în educaţia studenţilor mai tineri şi rezidenţii mai mari îi învaţă pe cei mai mici, specialiştii îi învaţă pe rezidenţii mari... piramida e făcută. Şi funcţionează în fiecare zi. Ne învăţăm asistentele care vin, facem tot ce e omeneşte posibil pentru pacienţii critici, găsim timp să povestim cu ei, să le creştem moralul... Este vitală componenta psihoterapeutică a activităţii. Avem, de doi ani, şi un psihoterapeut...

 

     Sentimentul că oamenii au nevoie de tine – de neînlocuit

 

    – Eram, în 1993, în Carolina de Sud. Şi am crezut că, întorcându-mă, ţara asta are o şansă. Având o bogăţie de cunoştinţe cu care m-am întors, era o voluptate, să întreb şi să învăţ cât mai mult acolo şi să aduc cât mai mult acasă. Am fost sigură că va merge bine, că vom ieşi din marasm. Şi chiar ne-am luptat să ieşim... Cum să rămân?!

    – Ştiam că nu va fi uşor; pornisem de la 0,5 şi doream să ajungem la 10. Şi... am format echipe, am învăţat noi procedee, am învăţat să lucrăm în echipă, chirurg cu anestezist; aşa moştenisem din trecut: eram două echipe, două lumi separate prin lira de la masa de operaţie. Lira este „zidul“ ce-l desparte pe chirurg de anestezist, pe acea liră se pun câmpurile ce acoperă bolnavul şi noi mai glumim, spunem că lira ne separă pe noi de chirurgi... Am învăţat să fim echipă, o singură echipă. Am învăţat că trebuie să ştim ce se întâmplă în plagă şi ei, chirurgii, să ştie tot ce se întâmplă cu bolnavul. Şi-am învăţat că trebuie să lucrăm împreună. Şi am adus acest lucru şi în Chirurgia generală... Şi-am zis că nu se poate să nu ştii tot ce face chirurgul şi el să nu ştie ce se întâmplă cu bolnavul, cum reacţionează la intervenţiile noastre.

    – Se învaţă. Şi dacă înveţi de tânăr şi reuşeşti să fii prieten cu chirurgul, vei şti că acea susţinere reciprocă va duce aproape întotdeauna la rezolvarea pozitivă a bolnavului. Şi este extraordinar să lucrezi în echipă şi să vezi şi să simţi că, prin eforturile noastre zi cu zi, alţi şi alţi pacienţi se întorc la familiile lor sănătoşi.

    Am asistat în multe spitale la operaţii, am văzut şi chirurgi celebri care-şi pierduseră cumpătul pentru că o mişcare greşită sau o clipă de neatenţie i-a făcut să taie şi o porţiune sănătoasă a organului operat sau o zonă vecină celei asupra căreia se intervenea; am văzut anestezist moţăind la capul celui operat, ascuns de liră, poate şi pentru că era, în aceeaşi zi, la a patra sau a cincea operaţie, iar spitalul – întreg acel spital – nu avea decât un anestezist, şi acela pensionar şi reangajat cu „jumătate de normă“, am cunoscut chiar şi un caz când anestezistul a ameninţat că, dacă „nu i se dă şi lui dreptul“, cel operat nu se va mai ridica de pe masă... Sigur, astfel de exemple sunt – şi sunt convins de asta – accidentale.

    Din păcate, nu pot să aduc toată acea vibraţie specială din cele spuse de dna conferenţiar Hagău. Simţeam, în spatele acelor cuvinte, întreg zbuciumul în faţa unor cazuri grele, nopţile nedormite de grija pacienţilor aflaţi în ATI, întreaga povară a celor văzute în mai bine de 30 de ani de activitate. Şi, totodată, ticăloşia celor ce conduc un sistem în care adevăraţii medici şi oameni nu sunt răsplătiţi după munca lor, sunt împinşi să se degradeze, să-şi piardă demnitatea. Ca jurnalist, mă pot ajuta însă de alte relatări ale medicilor, pacienţilor, aparţinătorilor, considerate pe nedrept „folclor medical“. Şi iată încă un caz, bine cunoscut de altfel, ce vorbeşte indirect despre o altă faţetă a echipei dintr-un spital. Un „discipol“ grăbit: de îndată ce maestrul lui a ajuns aproape de vârsta pensionării, se aşeza dimineaţa la poarta Clinicii şi spunea celor ce-l căutau pe profesor: „Nu mergeţi la el să vă opereze copilul, sau fratele, sau soţia... Îi tremură mâna! Veniţi la mine“.

 

     O formă de libertate!?

 

    Am rămas mai multe zile în preajma unor medici – cadre didactice universitare – din clinicile UMF din Cluj. I-am văzut venind dimineaţa devreme, chinuiţi de nesomn şi de grijile legate de pacienţi. Îmbrăcaţi modest, îngrijoraţi, căutând să citească pe faţa colegului ce a fost de gardă, mai înainte ca acesta să povestească, eventuale necazuri... De multe ori nici nu apucă să ajungă în cabinet, probleme apar oricând. I-am văzut în pauze scurte, de cinci, zece minute, mâncând un sandviş sau sorbind, în grabă, o cafea...

    Am surprins, la unul dintre ei, o replică antologică. Ieşise din blocul operator, fusese chemat în ATI, unde avusese câteva urgenţe de rezolvat, iar apoi s-a dus glonţ în cabinet. Cu gesturi mecanice, şi-a băut cafeaua. A mers la chiuvetă, s-a spălat pe mâini, poate tot un reflex, tipic medicilor. S-a întors apoi către asistentă: „Nu-mi pregătiţi şi mie o cană de cafea?!“. „Tocmai aţi băut-o, domnule doctor.“ „Da?! N-am realizat!“ Apoi, întorcându-se către mine, mi-a spus, parcă scuzându-se: „E singura mea formă de libertate: pot să mă las furat de automatisme doar aici, în cabinet. În sală sau la patul bolnavului nu-mi pot permite aşa ceva“...

    L-am văzut pe acelaşi doctor, la plecare, seara târziu, după 15–16 ore de trudă, coborând cu grijă scările, abia ţinându-se pe picioare... Mulţumirea că şi-a făcut datoria nu putea să ascundă oboseala, uzura. Am făcut câţiva paşi împreună, până în staţia de troleibuz. Venise în spital de la patru dimineaţa, pe jos. Un pacient avusese complicaţii şi dorea să cunoască evoluţia lui. Nu-şi putea permite să cheme un taxi. Îi era ruşine că l-am văzut într-o asemenea ipostază. Şi-a cerut scuze că nu m-a putut invita la masă. În toate acele ore cât a stat în spital, băuse o singură cafea şi, imediat după aceea, uitase că a băut-o. N-am mai îndrăznit să întreb altceva. Eram încurcat şi eu, era şi el. Am plecat, mergând pe jos către hotelul UMF, unde eram cazat.

    Şi parcă resorturi nevăzute, întinse la maximum, mă trăgeau înapoi către acel medic încă tânăr, care se pierduse în noapte. Ce anume îl ţine aici? Ce sau cine îi dă putere să reziste? O fi având şi el nevastă, copii de crescut, de educat... Cum se descurcă? Nu are timp nici măcar să-i vadă o dată pe zi! Ce lecţie de viaţă primesc aceşti copii ai căror părinţi sunt sclavii unui sistem sanitar descurajator de nedrept, dacă nu cumva absurd? Le vor urma, oare, exemplul? Ce vor face tinerii care au şansa să se formeze alături de atari oameni?! Sunt ei modele de urmat? Şi-au neglijat propria lor viaţă personală, dar n-au uitat de pacienţi, n-au uitat să-i ajute ori să-i încurajeze pe colegii mai tineri. Terapia intensivă, ca şi alte specialităţi medicale, nu se învaţă din cărţi şi nici de pe internet. Răspunsul mi l-a dat chiar dna conf. dr. Natalia Hagău: în cursul unui singur an, 2010, şase medici din secţia pe care o conduce, pregătiţi pentru adevărata Terapie intensivă, care pot lucra în orice spital de vârf din lume, au părăsit România. Definitiv!