Nu-mi mai amintesc cu exactitate când am realizat primul interviu cu dl prof. dr. Petre Iacob Calistru. Ştiu însă că a fost la scurt timp după ce intraseră în activitate primele cabinete ale Centrului de Diagnostic şi Tratament „Dr. Victor Babeş“. Profesorul mai era încă şi director al Spitalului „Babeş“… În acei ani pornise şi construcţia unei clădiri ce avea să devină mai târziu Casa medicului… Îmi spunea ceva şi despre un restaurant făcut pentru cadrele medicale…
„La ce bun un restaurant pentru medici?!“ întrebasem eu, nedumerit. „E plin Bucureştiul…“ „Aproape în orice local ai intra – şi fie vorba între noi, nu numai în restaurante – pleci cu sentimentul că ai fost înşelat. Ori te-au furat la cântar, ori calitatea preparatelor nu corespunde aşteptărilor şi preţului… Dacă nu te-a păcălit cu ceva, cel care te-a servit nu se simte bine… Or, medicul, mă refer la cel care-şi face treaba, munceşte pentru fiecare ban câştigat, nu merită un asemenea tratament…“ Într-adevăr, am trăit de atâtea şi atâtea ori acelaşi sentiment că sunt înşelat. Enumerarea ar fi fără de sfârşit: înşelat de ospătarul unui restaurant care te lasă să aştepţi cu ochii în soare şi apoi îţi aduce o supă de alaltăieri, reîncălzită, înşelat de comercianţi, înşelat de angajator, care te plăteşte în bătaie de joc ştiind că e greu să-ţi găseşti un alt loc de muncă şi că la fel ca el fac şi ceilalţi, înşelat de firmele de medicamente – în România preţurile au ajuns să fie mai mari decât în ţările vecine – înşelat de guvernanţi care folosesc fondurile de pensii sau cele ale asigurărilor de sănătate ca să acopere găurile din bugetul prăduit tot de ei, înşelat chiar de medicul la care mergi şi care, dacă te-a prins, te jumuleşte de tot ce ai şi niciodată nu vei şti care este preţul real al „serviciului“ de care ai „beneficiat“…
Acel concept păgubos al asistenţei medicale gratuite
– Dle profesor, s-a spus, când abrupt, când pe ocolite, că medicii sunt alungaţi din ţară. Cum vedeţi „povestea“ aceasta?
– Eu înţeleg de ce sunt medicii alungaţi…
– M-aţi făcut curios: de ce?
– Problema asistenţei medicale în România s-ar putea rezolva în cel mai scurt timp dacă însă s-ar termina cu acel concept păgubos al asistenţei medicale gratuite. Totul s-ar putea încheia într-o zi. Se anunţă dimineaţa la radio, frumos: Dragi concetăţeni, începând de astăzi s-a încheiat cu asistenţa medicală gratuită. Ce-i aia?! Se trezeşte omul dimineaţa şi se duce la doctor să-i ceară investigaţii PET-CT… Sau că vrea IRM, sau nu ştiu ce analize genetice… Foarte bine! Vrei?! Plăteşti! Cât?! Cât costă: investiţia, amortizarea echipamentelor, formarea cadrelor medicale, timpul medicului, competenţa, specializarea sau supraspecializarea, tot… Toate au un preţ. De ce eu trebuie să plătesc cartoful sau pătrunjelul când mă duc la piaţă şi de ce nu ar trebui să plătesc consultaţia sau intervenţia dacă merg la un doctor?! Când pacientul solicită un serviciu, asta se cheamă „asistenţă medicală la cerere“… Traseul normal: se duce la medicul de familie, îi spune ce suferinţe are, şi acela decide. Şi dacă el va considera că poate să îl trateze eficient, ambulatoriu, fără nicio investigaţie, îi face o reţetă, îi recomandă un tratament… Dacă nu crede că poate să rezolve el problema, îl trimite în ambulatoriul de specialitate; dacă tuşeşte, la pneumologie, dacă îl dor oasele, la reumatologie, şi tot aşa, la neurologie, la cardiologie, la chirurgie… unde este cazul. Şi medicul specialist, pentru a finaliza optim actul medical, apelează la nişte servicii paraclinice: investigaţii de laborator, explorări funcţionale, da?! Dacă însă medicul de familie consideră că nu ar fi pentru ambulatoriul de specialitate, îl trimite la spital… Dar când 75 la sută din cei care se prezintă la spital nu au bilet de trimitere, asta înseamnă asistenţă medicală la cerere. Nu vorbim aici despre urgenţe, nu vorbim despre bolile cu impact economico-social major – psihiatrie, traumatologie, boli infecţioase, ftiziologie, oncologie… Nu despre astea este vorba… Când rosteşti de pildă Ftiziologie, asta înseamnă că deja este un pacient cunoscut, diagnosticat, luat în evidenţă pentru urmărire şi tratament, a fost dispensarizat la un medic specialist, s-au făcut deja nişte investigaţii de laborator şi există rezultate concludente ale analizelor… Când este vorba de o boală infecţioasă, e la fel…
Pe drumul spinos şi întortocheat al privatizării unităţilor medicale româneşti
Dacă pui întrebarea de ce nu s-au privatizat, mulţi – chiar şi dintre medici – răspund că nu au avut bani ori că nu au dorit să împrumute, lăsându-se jecmăniţi de către bănci, faţă de care s-ar îndatora cu sume uriaşe. La fel ca şi alte activităţi în regie proprie, o iniţiativă privată are însă multe alte determinări. Este vorba mai întâi de o schimbare de atitudine a celui care declanşează un asemenea proces. Şi nu este importantă doar atitudinea lui, ci şi a celor din anturaj, din familie, apoi din cercul potenţialilor colaboratori şi, în final, al beneficiarilor… Că degeaba vrei tu să te privatizezi dacă cei din jur gândesc şi acţionează prin prisma obiceiurilor formate timp de o viaţă cât ai lucrat …„la stat“. Principii precum „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim…“ nu se vor schimba peste noapte… În 40 de ani de propagandă comunistă s-a inoculat în conştiinţa românilor ideea că patronii sunt nişte exploatatori şi nu urmăresc decât să înşele vigilenţa oamenilor muncii, care ar avea dreptul la toate serviciile dorite… Pe urmă, după 1989, jaful bine orchestrat sub oblăduirea partidelor politice perindate la guvernare şi apariţia unor averi fabuloase în proprietatea unor personaje care nu ar fi putut să justifice nici a suta sau a mia parte din bogăţiile deţinute nu a făcut decât să întreţină confuzia şi vechile atitudini „sănătoase“, generate de activiştii PCR, migraţi mai toţi în noile structuri… Cine să mai vadă limpede cum stau, de fapt, lucrurile?! Ca să poţi gândi independent, să porneşti pe cont propriu o privatizare, nu ajunge să fii născut pentru asta. Trebuie să cunoşti din interior sistemul, cu bune şi rele, să vezi unde se greşeşte – şi dacă ceea ce se face e din greşeală sau cu intenţie. Şi ceilalţi, apărătorii vechilor apucături, cunosc foarte bine sistemul. Şi despre ei orice se poate spune, numai că ar fi proşti nu… De aici au pornit şi întrebările adresate dlui prof. dr. Petre Iacob Calistru. Cele realizate sub umbrela Fundaţiei „Dr. Victor Babeş“ sunt bine cunoscute de confraţi. Rămâne însă de cercetat „platforma psiho-socio-profesională“ care a făcut posibilă o atare performanţă. Şi trebuie să recunoaştem un adevăr fundamental: proiectul, grandios pentru condiţiile noastre, gândit şi pus în practică apoi în cele mai mici detalii, s-a născut în chip natural în interiorul şi la presiunile unui sistem corupt şi falimentar…
Când spui că „un serviciu medical este gratuit“, spui că de fapt el costă mult mai mult decât acolo unde-l plăteşti
– Care sunt cei mai mari consumatori de servicii medicale?
– Cei care au rămas, fără voia lor, fără locuri de muncă. Şi ei trebuie să mănânce. Şi mănâncă prost şi trăiesc prost şi, în consecinţă, se îmbolnăvesc. Pe lângă faptul că nu muncesc şi au o mulţime de factori patogeni în preajmă, nu contribuie cu nimic la fondul asigurărilor sociale de sănătate. Şi-atunci, această categorie ar trebui să plătească serviciile medicale din fondul acela de solidaritate pe care noi îl plătim la Ministerul Muncii şi Asigurărilor Sociale. În toate comunele şi oraşele, la primării, există direcţii – direcţii! – de asistenţă socială. Şi oameni cu atari atribuţii, care trebuie să cunoască pe fiecare cu ce are, şi să-i plătească din acel fond… Când spui că „un serviciu medical este gratuit“, spui că de fapt el costă mult mai mult decât acolo unde-l plăteşti.
– Ce înseamnă asta?
– Dacă te duci într-o clinică privată să-ţi faci, să zicem, o glicemie, ştii preţul dinainte, te pregăteşti cu bănuţu’, plăteşti şi s-a făcut. Păi, ca să-ţi faci aceeaşi glicemie în condiţii de spitalizare, trebuie să treci de portar, care este plătit, trebuie să intri într-o cameră de gardă care este dotată cu echipamente, încălzită, iluminată, unde se folosesc consumabile, să plăteşti femeia de serviciu care să întreţină curăţenia, asistenta, medicul care te consultă, canalizarea, bucătăria, spălătoria… Şi pentru aceeaşi glicemie făcută în spital, CNAS va cheltui nişte sume enorme, poate de 10–15 ori mai mari decât în sistem privat. De asta spuneam că problema asistenţei medicale s-ar putea rezolva dacă, începând de mâine, serviciile medicale ar fi plătite.
– Şi de ce nu se rezolvă?
– Nu se doreşte…
La început a fost… cocoşul!
– Dle profesor, urmează o întrebare de genul celei „Ce a fost la început: oul sau găina?“ Cum aţi ajuns la ideea de a face un centru privat de sănătate?
– În anul 1990, cu ajutorul unui foarte bun prieten, m-am apucat să-mi fac o casă. Şi în casă am făcut primul cabinet. În 1991, era gata. Aveam o canapea de consultaţie, o dotare minimă… Şi eram tare mândru de acest cabinet. Cabinetul era bine organizat şi sper, cunoscându-mă, că nu vă îndoiţi de lucrul acesta. Cum abia terminasem locuinţa, nu avusesem banii necesari să amenajez şi aleea de la poartă până în cabinet. Era nepietruită corespunzător, ca după şantier… Două consultaţii am acordat în cabinetul acela: desigur, uşor ilegale. Nu exista pe atunci un cadru legislativ pentru o iniţiativă privată… Aşteptam, bănuiam că va veni cât de curând şi această alternativă şi, fireşte, aş fi intrat în legalitate. Una dintre ele a fost pentru prietenul care m-a ajutat să-mi fac casa. A venit să-mi onoreze cabinetul… Dar cum eu nu aveam preş la uşă – în rest era marmură albă, lustruită frumos – când am văzut ce mizerie s-a făcut (nu aveam femeie de serviciu, nu aveam asistentă)… Şi după ce mi-a plecat „pacientul“, obosit, seara, am stat cu fundul în sus ca să şterg pe jos… A mai venit şi un al doilea pacient şi după aceea am spus: Gata! Am scos tot – canapea, trusă – şi am desfiinţat cabinetul… M-am săturat… Mai degrabă aş fi dat eu un ban, numai să nu mai vină alţi pacienţi la cabinet…
Colegiul director decidea, ministrul sănătăţii parafa şi semna, iar funcţionarii – simpli funcţionari din minister – nu doreau să facă. Şi nu se făcea!
– Şi totuşi, pentru dv., care a fost cel mai puternic factor declanşator al dorinţei de a trece de la sistemul public – de stat! – la cel privat? Este mult mai greu decât dacă ai pleca definitiv în străinătate… Acolo, totul e făcut, trebuie doar să te adaptezi…
– Desprinderea mea de sistemul public nu s-a făcut dintr-o dată; este vorba de un număr de ani. Dar o să vă surprindă răspunsul: principalul factor propulsor s-a alcătuit chiar din anomaliile sistemului public. Şi sunt „n“ exemple. Într-un spital din reţeaua publică trebuie să faci nu ştiu câte demersuri ca să ţi se aprobe un post. Muncă în zadar. Am fost tentat să fac câte ceva pentru sistemul medical românesc. Chiar am lucrat în Ministerul Sănătăţii cu dna ministru Daniela Bartoş, şi mă duceam cu diverse proiecte la dânsa – eram director adjunct la Direcţia generală de asistenţă medicală – proiectele erau discutate şi aprobate în colegiul ministerului, cu semnătură pe documente: „Mergem şi rezolvăm!“. Necazul era altul: ce decidea Colegiul Director şi parafa ministrul sănătăţii nu vroiau să facă oamenii care executau – simpli funcţionari din minister! Eu nu pot – nu-mi permit să vă relatez cam în ce fel se exprimau… Hârtia nu suportă aşa ceva. Era, credeţi-mă, de neimaginat: un ministru să decidă, iar un subaltern să nu execute… Se mai întâmplă şi acum, aţi văzut şi dv. la televizor: un funcţionar din Ministerul Învăţământului şopteşte la ureche ministrului ce anume să spună!
Nu am realizat nimic de unul singur
– Etapele parcurse?
– În 1995, am înfiinţat Fundaţia „Dr. Victor Babeş“ şi rapid, în primăvara anului 1996, a fost modificată legea spitalelor – Legea nr. 160 – care permitea realizarea unor cabinete medicale de altă specialitate decât cea pe care o are instituţia unde lucrezi…
Ce aş vrea să subliniez înainte de toate? În mod cu totul eronat, se consideră că bolile infecţioase sunt boli de monospecialitate… Nu e deloc aşa. O infecţie la nivelul sistemului nervos central sigur că o diagnostichează şi un infecţionist. Dar dacă el va colabora cu un neurolog şi, eventual, cu un psihiatru pentru diagnosticare şi pentru tratament, pacientul va avea de câştigat: un diagnostic corect, o abordare terapeutică eficientă, poate mai rapidă şi un grad de recuperare şi reintegrare în societate în familie mult mai bune. Sigur că o endocardită poate fi considerată până la un punct ca o boală infecţioasă… dar când apar tulburări funcţionale ale cordului, infecţionistul este depăşit şi atunci el trebuie să colaboreze cu un cardiolog. Şi-apoi cu un chirurg cardiac… Sigur, dacă este o infecţie a oaselor, infecţionistul face tratamentul infecţiei şi stabileşte etiologia infecţiei bacteriene respective, dar este nevoie şi de un consult şi de tratament ortopedic. Şi aşa mai departe, cu pneumologul, cu orelistul etc., trebuie să fie o colaborare interdisciplinară… S-a întâmplat, după ce participasem la înfiinţarea Asociaţiei Spitalelor, să am oarecari responsabilităţi… eram angrenat în mişcarea aceasta, să zicem, de reformare reală a asistenţei medicale…
– Până în 1996 nu s-a făcut niciun pas către privatizare în sănătate?
– Nimic, nici atunci nu se putea vorbi… Ei, dar eu am riscat – şi trebuie să fac o precizare: nu de unul singur; nimic din ceea ce vedeţi nu am realizat de unul singur! Şi am avut un sprijin nemaipomenit din partea colegilor, e adevărat, al colegilor tineri. Nu pot să-i acuz pe cei mai în vârstă că nu s-au lansat în asemenea demersuri… Nu se înţelegea ce este asistenţă medicală privată; era văzută – şi mai este încă – drept un fel de haiducie… Vezi, Doamne, iei banii pacienţilor… Adevărul este că, în sistemul privat, pacientul plăteşte mult mai puţin decât acolo unde se spune că serviciile medicale sunt gratuite.
În sistemul public nu poţi să faci prea uşor modificări, chiar dacă sunt necesare şi în avantajul pacienţilor
– Dv. vă aflaţi atunci în poziţia de director general al Spitalului Clinic de Boli Infecţioase „Dr. Victor Babeş“. Cum se face că nu v-aţi implicat aşa cum au făcut cei mai mulţi directori, manageri mai târziu, în dezvoltarea unui spital public, chiar unul singular în Bucureşti şi, spre deosebire de mulţi confraţi, aţi încercat să vă desprindeţi de sistem… Mai întâi Fundaţia şi apoi, sub umbrela ei, Centrul de Diagnostic şi Tratament…?
– Cum a fost?! Încercasem pe atunci să mă implic în diversificarea specialităţilor medicale în cadrul Spitalului de Boli Infecţioase. Şi cu toate eforturile făcute, nu am reuşit… Nu mi se permitea să angajez internist, cardiolog, ginecolog…
– Nu exista aşa ceva până atunci în Spitalul „Babeş“?
– Nu! Dar nu era nici uzanţa! Cum să angajezi un cardiolog? Existau chiar teorii: că se distruge specialitatea… Nu se distruge, se îmbunătăţeşte însă asistenţa medicală a pacientului… Vine cineva cu o infecţie în zona genitală. Are infecţionistul abilitatea să pună pacienta pe masa ginecologică?! Nici vorbă! Are el competenţa să facă lucrurile astea, mai ales acum, când vorbim despre malpraxis? Când vorbim despre consimţământul informat al pacientului? Nici vorbă! Trebuie să-i explici omului că dacă vrea o aspirină pentru o durere a genunchiului, acea aspirină poate să-i provoace o serie de eroziuni ale mucoasei gastrice, şi astea nu se văd la prima vedere… Mai pierzi de acolo sânge, faci o anemie, e căldură afară, o lipotimie, dai cu capul de bordură şi poţi să mori acolo… Şi unui pacient cu endocardită îi faci tratamentul etiologic, antistafilococic sau ce este indicat… Dar ai nevoie neapărat de cardiolog, ai nevoie de colaborarea cu chirurgia cardiacă…
– Şi ce-aţi făcut?
– Am angajat atunci, evident cu eforturi, neurolog, orelist, ginecolog şi aşa mai departe. Lucrând în sistemul public nu poţi să faci prea uşor modificări, chiar dacă sunt necesare şi în avantajul pacienţilor şi al serviciilor medicale de calitate. Pe de altă parte, cei aduşi din alte specialităţi decât Boli infecţioase nu erau nici ei pe deplin mulţumiţi… Ei nu aveau atâta activitate cât ar fi avut într-un spital de profil, pe specialitatea lor… Şi-atunci, a fost nevoie să le găsim o activitate complementară celei din spital. Şi-a apărut o idee: în afara orelor de lucru din spital, să desfăşurăm şi activităţi care să răspundă şi să valorifice pregătirea fiecăruia. Şi-am început cu patru cabinete: Medicină internă, Obstetrică-ginecologie, Cardiologie, ORL… Am avut şi sprijinul unor prieteni care mi-au făcut o dotare cu echipamente de ultimă generaţie pentru laborator… O investiţie atrăgea după sine o alta, paşii abia făcuţi ne deschideau noi orizonturi…
„Un medic bun aduce după el şi pacienţii“
– Am cunoscut medici din provincie, din oraşe mici, care au izbutit să ofere servicii medicale de calitate angajând medici foarte bine cotaţi din alte spitale şi chiar din spitalul judeţean… Dv. cum aţi reuşit să atrageţi medici buni?
– Este un alt capitol al discuţiei noastre. Nu am adus aici profesionişti ca să fac eu profit, o parte considerabilă din încasările pentru serviciile oferite sunt bani ce revin drept retribuţie medicului respectiv. Cealaltă parte acoperă, fireşte, cheltuielile de întreţinere, echipamente, aparatură, reactivi şi aşa mai departe… Sigur, această cotă diferă de la o specialitate la alta: un chirurg primeşte 50 la sută din ceea ce încasează, un internist – o cotă parte mai mică… Toate costurile sunt calculate, eu pot să văd pe monitor ce încasări s-au făcut, ce bani urmează să ia medicul… Şi pot să vă arăt: toate lucrurile sunt la vedere, totul se cunoaşte în timp real…
Şi dacă se întâmplă să ne împotmolim
Ancoraţi fără să bănuim în mentalităţi şi apucături stră-vechi, pe care, dacă le bănuim, le credem infailibile, uităm adesea de rosturile civilizaţiei moderne, la temelia căreia se află alte instituţii decât cele tradiţionale… Familia, obiceiul de a lucra doar pentru nevoile proprii, economia închisă – poate funcţionale în lumea arhaică românească – nu sunt viabile în lumea modernă… Mulţi dintre noi nu vedem în ce direcţie merg lucrurile, nu vrem să ştim sau ne este teamă de schimbări şi rămânem cramponaţi în vechile noastre apucături.
Întâlnirea cu dl prof. dr. Petre Iacob Calistru şi cu mecanismele ce au stat în spatele acestei realizări unicat în peisajul românesc contemporan – Centrul de Diagnostic şi Tratament „Dr. Victor Babeş“ – este un prilej de a descoperi ceva important despre cum ne putem dezvăţa de comunismul insinuat în noi, despre cum ne putem dezbăra de apucături care ne împiedică să ne integrăm într-o lume modernă, civilizată, construită pe alte principii decât ale noastre. Şi nu este decât o singură cale de a afla adevărul: încercând prin forţe proprii, fiecare acolo unde ne aflăm, să căutăm în propriile conjuncturi acele nemulţumiri care să ne ajute să ne desprindem de sistem, de vechile concepţii. Şi dacă se întâmplă să ne împotmolim, mai avem o soluţie: să facem o vizită colegială dlui prof. dr. Petre Iacob Calistru şi prin ochii şi sufletul domniei-sale să vedem cum a apărut şi cum funcţionează un centru privat, care poate rivaliza cu oricare unitate medicală de vârf din Europa.
