Mai sunt utile generaţiilor actuale manualele tipărite? Ar fi momentul unei reflecţii profunde și acţiuni rapide. O reflecţie academică și o acţiune din partea structurilor editoriale din universităţi.
„Acolo unde se ard cărţi, se vor arde, până la urmă, și oameni.” (Heinrich Heine)
În toamna anului 2019, în campusul Eagle Village, studenţii de la Georgia Southern University au rupt și au ars pe un grătar volumele autoarei Jennine Capó Crucet. Cartea sa, „Make Your Home Among Strangers”, precum și discursul său, le-au provocat reacţii de ostilitate și furie faţă de modul în care ea a vorbit despre albi. În primăvara anului 1933, studenţii din Berlin aruncau în foc peste 25.000 de cărţi, la Opernplatz, lucrări considerate subversive și ne-germane, hotărâţi fiind să purifice bibliotecile și librăriile de orice influenţă străină, mai ales evreiască. În anii 1944 și 1945, au fost distruse aproximativ 300.000 de volume în România, numai biblioteca Institutului Politehnic din Iași pierzând peste 15.000 de cărţi și 4.000 de periodice, iar în anul 1989, în București, în timpul tulburărilor care au pus capăt regimului comunist, s-au distrus 500.000 de cărţi, multe dintre ele extrem de valoroase.
Raiduri aeriene au pulverizat importante colecţii de carte medicală din Strasbourg în septembrie 1944, iar în anii din urmă, în diverse spaţii universitare medicale ieșene, au fost luate de ape sau de flăcări cărţi și documente importante. Multe dintre ele „au fost salvate”, așa cum s-a constatat ulterior, răsfoind paginile diverselor site-uri specializate în comerţul cu antichităţi sau privind rafturile unor bibliofili români.
A fost ceva periculos între paginile cursurilor universitare, manualelor, ghidurilor de practică medicală și tratatelor pe care un student la Medicină de la UMF Iași le-a ars în toamna acestui an? Face el parte dintr-o grupare care respinge învăţarea, cunoașterea, așa cum e descrisă în „Fahrenheit 451”? Sau poate, a vrut să imite gestul clericului Abbas Tabrizian, din Qum, capitala religioasă a Iranului, liderul Centrului de Medicină Islamică și autor al mai multor volume, care, la începutul acestui an a ars tratatul de medicină internă al lui Harrison, susţinând că „medicina islamică a făcut irelevantă o asemenea carte”. Nu cred că s-a gândit vreun moment la Ray Bradbury ori că a avut cunoștinţă de gestul așa-zisului Ayatollah, ci, mai curând, a vrut să semene cu Paracelsus, dezamăgit de predarea și de practica medicinei, care a ars public cărţile lui Galen și Avicenna, dorind să deschidă o nouă filă în istoria medicinei. A fost o formă de eliberare creativă, de exprimare a frustrării și nemulţumirii faţă de textele pe care a fost pus să le parcurgă și să le recite, an după an. Îi aparţineau cărţile, așa încât era liber să le decidă soarta.
Iniţial, studentul ieșean a propus spre vânzare volumele, pe un grup de mediciniști, găzduit de o reţea de socializare, postând un șir de cărţi și având următorul text drept însoţitor: „Ultima șansă să ajungă pe mâinile altui student, altfel le pun pe grătar direct”. După patru zile, observând că nu au fost doritori să-i preia oferta, a scris: „Pentru cine nu m-a crezut când am spus în postarea precedentă că e ultima lor șansă să ajungă pe mâna altor studenţi, altfel fac grătar din ele. Și a fost cu atât mai bine, cu cât a fost ultima zi când puteam sta după ora 22 afară”. Cuvintele acestea aveau ca ilustraţie imaginea cărţilor arzând. Care au fost reacţiile? 440, dacă e să vorbim despre cei care au interacţionat la postare, cu aprecieri, inimioare sau zâmbete. Dintre zecile de comentarii am transcris doar câteva: „Dramatic, hollywoodian, aș spune!”, „Ce frumos ard fizio și anato!”, „Este adevărat că doar lava dintr-un vulcan din Mordor poate distruge cartea de ortopedie?”, „Ar fi mers și o carte de biofizică!”. Cineva îi recomandase să le păstreze. Incendiatorul i-a răspuns: „Le-am păstrat șase ani. Am câteva pe care le-am considerat că îmi sunt de folos în viitor. Plus că multe informaţii s-au actualizat de atunci”.
Este de reflectat profund și de acţionat rapid. Nu în sensul vreunui atac îndreptat asupra tânărului medicinist, ci al reflecţiei academice și al acţiunii celor aflaţi în structurile editoriale din universităţi. Mai sunt utile manualele tipărite? Sunt ele adaptate generaţiilor actuale? Cum sunt scrise și în cel mod sunt tehnoredactate? Care este efectul parcurgerii lor? Sunt ele gândite, elaborate și oferite studenţilor pentru a-i face să se apropie, să înţeleagă și să se atașeze de disciplina sub tutela căreia a fost tipărită cartea? Ori doar simple titluri, care devin încă un rând în CV?
Sunt universitari care au lăsat opere de carte, de oameni sau de instituţii. Fiecare după putinţă, pricepere și putere. Sunt multe exemple din medicina universitară românească în care profesorii au preferat să folosească lucrările internaţionale cele mai valoroase, decât să încropească manuale, palide copii ale originalelor. Amintesc doar polemica dintre Grigore T. Popa și Victor Papilian, iscată tocmai în jurul unui asemenea manual destinat studenţilor. Nu trebuie să ardem cărţile. Trebuie să ne zăpușim neuronii și să publicăm manuale pe care studenţii să le păstreze pe rafturile bibliotecilor, digitale sau altfel, pentru că le-au luminat zone care le erau opace până la întâlnirea cu aceste cărţi.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe