Grillo, „medicul“ bolognez, potrivit cercetătorului
francez dr. F. M. Grangée, a existat cu adevărat, chiar dacă sursa informaţiilor
e o satiră, iar empiricul vindecător italian şi „arta“ practicată de el sunt
luate peste picior în poemul izvorât din invidia „colegilor“ săi1.
Dictonul antic invidia medicorum pessima şi-a
dovedit perenitatea peste veacuri.
Procedurile sale terapeutice caracterizate prin „originalitate“ contrariau cutumele „medicale“ ale magiştrilor
numiţi: Sanina, Panccuco, Urinadosso, Garabulla, Gramaccio, Tarma, Morfio,
Lanternaccia, Raguseo, Tarforja, Menachem sau ale chirurgilor – Scalmanella,
Sputasecco, Gammautte, Dormenton, Caccarella cel Chior, Polidor din Calicut.
Iată însă că în cazul frumoasei Scannapolpa, masajele „onctuoase“ practicate de
Grillo avuseseră rezultat: osul de peşte, blocat în faringele fiicei bogatului
conte, fu expulzat în urma unei imense cascade de râs pe care înfăţişarea
chinuit-hazoasă a vindecătorului i-o provocase, iar Grillo, uluit el însuşi, se
văzu copleşit de onoruri şi de răsplată. Epuizat, adormi visând la sacul cu
bani pe care, a doua zi după ispravă, l-ar fi primit şi, împreună cu Zérudella,
buna sa nevastă care crezuse în darurile-i curative, putea să se întoarcă,
bogat şi bucuros, în satul natal, Ferraraa.
Colegii nu-i iertară însă succesul şi, orbiţi
de invidie, se strânseră într-un conclav ad-hoc, punând la cale răzbunarea. Se
bazau pe faptul că trezorierul nu-i plătise încă onorariul promis şi că atunci
când trebuie să plăteşti ceva şi nu să încasezi, o faci cu strângere de inimă.
Era momentul ca doctorii „oficiali“ să profite de această tergiversare a
încheierii socotelilor cu vindecătorul – incult, fără perucă ori hermină şi
incapabil să susţină ca ei un galimatias (în faţa bolnavului şi a familiei) – să-l
„lucreze“, trimiţându-l în neantul de unde norocul îl extrăsese. Cerură o
audienţă seniorului, care le-o acordă, şi delegaţia se înfăţişă dinaintea sa.
Taccomacco, şeful delegaţiei, fu primul care luă cuvântul; era prea uns cu
toate alifiile pentru a-l contrazice pe conte în admiraţia sa fără limite faţă
de Grillo, a cărui reuşită, indiferent de metodă, pe ei îi făcuse de baftă.
Începu aşadar prin a-i da dreptate seniorului cu privire la talentele noului
Hipocrat, terminându-şi cuvântarea (sa
harangue b) cu acele perfide vocabule dar şi însă „pe care
invidia ştie cu prisosinţă să le folosească“ (F. M. Grangée). Seniorul deveni
atent la spusele şefului delegaţiei şi, fiindcă observă că vorbitorul nu
încerca să-i ştirbească admiraţia faţă de vindecătorul Scannapolpei, subscrise
la ceea ce i se propunea.
– „Grillo este
eroul medicinii; minunatele sale talente trebuie să devină profitabile. S-a lăudat
că vindecă într-o singură dimineaţă pe toţi bolnavii internaţi, după care
spitalul se poate închide. Nu e uşor, din contră... dar un om atât de mare nu putea promite aşa ceva, dacă nu s-ar fi
simţit capabil să-şi ţină făgăduiala. Ar trebui ca Monseniorul să-l roage să
ducă la capăt această mare aventură“, rosti cu o voce mieroasă, cu privirea
plecată şi pleoapele palpitând linguşitorul Taccomacco.
– Mi-am dat seama că voi nu ştiţi cine ştie ce, dar propunerea voastră nu e de lepădat:
am atâtea cheltuieli cu spitalul ăsta şi cu bolnavii care mă ruinează din cauza
ghipsurilor, siropurilor şi poţiunilor voastre prescrise bolnavilor... Să punem
ştiinţa la lucru şi, dacă mi-aţi spus adevărul în legătură cu ce poate face
Grillo, puteţi conta pe recunoştinţa mea.
Il trattamento inglese
Grillo fu smuls din somnu-i aurit, adus în
faţa binefăcătorului său, dar, când auzi extravaganta încercare la care urma să
fie supus, începu să se vaiete şi să se smiorcăie:
– Nu sunt decât un ţărănoi amărât, care nu ştie cu adevărat
altceva decât să ţină coarnele plugului; vă înapoiez frumoasele haine cu care
m-aţi înveşmântat, daţi-mi zdrenţele-napoi, banii pe care mi-aţi promis şi voi
apuca, fără să privesc îndărăt, drumul către satul meu. Dacă am reuşit acea
miraculoasă vindecare, e numai şi numai din întâmplare. Hazardul a decis-o!
repetă el. Iar ce mi se întâmplă acum, nu este altceva decât renghiul pe care
mi-l joacă duşmanii mei de moarte, cei cu barbă albă şi cu togă.
Auzindu-l, ca şi prima dată, când se jelea
de mama focului, că trebuie să extragă osul de peşte din gâtlejul fiicei sale,
cu duritatea-i caracteristică, seniorul îi spuse:
– Se ştie că eşti tobă de carte; dar aşa sunt oamenii de talent. Un muzicant nu cântă niciodată dacă,
mai înainte, nu a fost rugat, şi iar rugat, s-o facă. În două cuvinte: ai la
dispoziţie o zi să duci la capăt ceea ce am aflat că poţi şi cred că poţi, de
nu – te voi spânzura!
„Reportajul“ nostru,
construit pe baza poemului descoperit la Veneţia (1738) – o copie a variantei
iniţiale, amplificată de Girolamo Baruffaldi (dar care semnase cu pseudonimul
Enante Vignajuolo) şi tradusă în franceza veche de Grangée – rezumă ceea ce s-a
întâmplat, mai departe.
Neavând încotro,
Grillo, însoţit de două ajutoare, gărzi de corp (estafiers) care să-i împiedice pe medicii „oficiali“ să asiste la
ceea ce urma să întreprindă, intră în spital. Făcu o vizită în unicul „salon“
comun tuturor bolnavilor, le pipăi pulsul (probabil neînţelegând foarte mult
despre semnificaţia eventualelor variaţii ale acestuia) şi găsi: un pulmonar bănuit
după tuse (prima auscultaţie directă i-a aparţinut lui Hipocrat, iar
stetoscopul inventat de Laennec avea să apară abia în 1816), pe altul – cu o
febră malarică (febră quartă), pe unul doborât de un catar. Apoi, le spuse cu o
voce autoritară:
– Vă promit tuturor:
veţi fi vindecaţi în curând, fără sângerări şi fără purgative!
Însoţit de trei infirmieri, coborî la
cazane, acolo unde se spălau îndeobşte rufele, ordonă ca vanele să fie umplute
ochi cu apă şi sub ele să se pună în stive lemne, să li se dea foc, astfel
încât apa să înceapă a clocoti fără întârziere. Celor puşi la treabă, care,
obosiţi, dădeau mărunt din buze, le spuse că procedeul său terapeutic e unul
abia debarcat din Anglia şi că e de o extraordinară eficienţă. Căci, explică
Grillo, toate bolile au drept cauză faptul că transpiraţia e blocată! Pielea
bolnavilor devine coriacee, porii se închid şi numai căldura e aceea care poate
să-i redeschidă.
– Experimentul pe care-l
îl voi face va fi acela de a introduce bolnavii, din cap şi până la vârful
degetelor de la picioare, în baia cu apă clocotindă; pielea lor scorţoasă se va
înmuia, apoi, cu un brici cu lamă fină, le voi racla toată partea musculară,
fiindcă acolo această umoare otrăvită are obiceiul să se cantoneze. Prietene
Sus, ai grijă de foc să duduie, iar tu, Zampana, fugi degrabă în saloane,
spune-le bolnavilor că momentul vindecării lor depline a sosit, explică-le
procedeul la care voi recurge şi adu-mi-i, unul câte unul, numai în cămaşoaie.
Dintr-un salt, Zampana intră în saloane
strigând:
– Scularea, cine vrea să
devină nemuritor să coboare cu mine la dom’ doctor. Apa clocoteşte, scalda
pentru voi e gata. Fiecare vă veţi lăsa acolo chielea şi veţi căpăta putere şi
sănătate!
„Anunţul fu ca o lovitură
de trăsnet pentru toţi bolnavii. Astmul, hidropizia, tusea măgărească – toate
paturile se goliră într-o clipă. Bătrâna îşi uită cârjele, gutosul îşi regăsi
picioarele, chiar şi un orb redeschise ochii; pradă unei mari nelinişti, toţi
fugiră în mare viteză ca mânaţi de un purgativ cu sena sau de o clismă: care fără
bonetă, care fără cămaşă, cu pantalonii scurţi şi bufanţi în mână, împrăştiindu-se
ca şoarecii, atunci când pisica îşi face apariţia în cămară; niciunul nu fu
tentat să încerce sistemul englezesc şi toţi părăsiră nu numai spitalul, dar
chiar şi teritoriul“ (Grangée). Fără bolnavi, spitalul se închise. Grillo
învinsese încă o dată.
Ajuns la Ferrara,
falsul doctor îşi depăşi „atribuţiile“. Nu numai că distribuia cu aplomb fără să
ţină seama de boală şi pacient nişte remedii de el ştiute, dar deveni şi un
veterinar la fel de „priceput“. Vindeca găinile de ţâfnă (la pepie, boală a găinilor numită cobe), insemină măgăriţa unui
consătean cu ajutorul clistirului, oferi pilule pentru... regăsirea unui bişon
bolognez pierdut.
Ne oprim aici
cu prezentarea acestui – până la urmă – escroc medical. Şansa reuşitelor (?) lui o constituie un anumit aplomb
comportamental; probabil şi o forţă înnăscută de convingere, de sugestie. De ce
nu, şi renumele (reclama!) care îl însoţea în urma vindecării fiicei seniorului
bolognez. Cele enumerate constituie însă o „reţetă“ aproape ubicuă pentru
afirmarea tuturor vindecătorilor, indiferent de perioada când au apărut şi s-au
manifestat. Precaritatea cunoştinţelor ştiinţifice şi medicale ale vremii,
obscurantismul şi prejudecăţile reprezentau fondul fără de care „succesele“ lui
Grillo şi ale altora asemenea nu ar fi fost posibile. Apoi, nimeni nu i-a
înregistrat eşecurile. Apropierea de Aloys Drasch constă numai în
originalitatea unor măsuri terapeutice, cumva asemănătoare, bruşte, chiar
brutale. Şi în invidia născută printre contemporanii cu aceleaşi preocupări.
Astfel, ambii s-au „bucurat“ de atenţia răutăcioasă a colegilor; unuia i s-a
închinat un poem satiric, fără de care existenţa sa nu ar fi ajuns în cartea de
istorie a medicinii şi nici nu l-ar fi inspirat pe autorul lui Sganarelle.
Drasch a devenit şi el personaj ridiculizat într-o piesă adaptată după Molière,
pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, la multe secole distanţă de
anii când a trăit vindecătorul „multilateral“ Grillo. Doctorul Draşu’ (cum era
cunoscut îndeosebi de sărăcimea Bucureştilor), fin observator al naturii umane şi
excelent diagnostician, era doctor în medicină la Viena. Conştient de
pauperismul curelor medicamentoase, el evita excesul de prescripţii, preferând
indicarea unei anumite diete, schimbarea comportamentului (neigienic) de viaţă,
mijloacele fizice. Vindecătorul italian era, cum singur se definea la începutul
gloriosului său drum, un biet plugar din Ferrara, toată învăţătura lui fiind
aceea pe care o făcuse timp de o lună într-un spital medieval ca infirmier,
adunând gunoaiele şi trăgând cu coada ochiului la ceea ce făceau medicii „şcoliţi“.
Evul Mediu a fost un timp istoric favorabil apariţiei şarlatanilor, vracilor,
astrologilor.
Doctorul de cap
Tallemant des Réaux (1619–1692), scriitor şi
jurnalist francez din timpul regelui Ludovic al XIII-lea şi al cardinalului de
Richelieu, autorul unor istorioare foarte adevărate despre contemporanii săi (Historiettes) scrie despre un anume Lustucru – médecin céphalique. De data aceasta ne aflăm în plină ficţiune,
neexistând şi nici fiind posibil să fi existat, după cum se va vedea, un astfel
de „specialist“. Dar eroul, Lustucru şi mijloacele sale „curative“ au dat naştere
unui număr impresionant de mare de pamflete, caricaturi, monede şi stampe.
Diatribele sunt influenţate de Les
précieuses ridicules, farsă în care acelaşi Molière (care ar fi avut de
suferit în plan social din pricina acestei piesete) ridiculizează personaje
reale, pentru superficialitate, pedanterie şi limbaj preţios. Victimele
„colaterale“ ale pamfletelor vor fi femeile, crezându-se, mai mult ca oricând,
că acestea sunt vizate, mai des decât bărbaţii, de „nebunie“. Lustucru aduce
din Madagascar un procedeu care, fără a face rău şi fără durere, reprelucrează
şi polisează capetele pacientelor, căci acolo îşi are sediul răul,
vindecându-le de folíe. Intră în categoria aceasta femeile: „arţăgoase, certăreţe,
îndrăcite, turbate, capricioase, înfumurate, ţâfnoase, insuportabile, schimbătoare,
rele, cele care caută din nimic pricină, obstinate, pisăloage, proaste, încăpăţânate,
prea voluntare ori cu alte incomodităţi“. Iar tratamentul e „la un preţ
rezonabil pentru bogaţi şi gratis pentru săraci“. Jean Avalon2, cel
căruia îi datorăm ampla informaţie asupra „doctorului de capete“, descrie una
dintre gravurile circulând în epocă, adică în anii 1659–1660. Autorul lucrării
grafice Lustucru, opérateur céphalique
îl înfăţişează pe vindecător ca pe un fierar grotesc îmbrăcat, ţinând pe
nicovală, între braţele unui cleşte imens ţeasta unei femei din categoria
descrisă, pe care o remodelează cu ciocanul spre recunoştinţa soţilor. În jur,
capete „finisate“ şi altele aduse spre a fi „tratate“. Povestea, îndelungată,
se termină cu răzbunarea femeilor; o stampă din 1663, de Sebastian Le Clerc înfăţişeazăLa Grande Destruction de Lustucru par les
Femmes fortes et vertueuses. Apucat de păr, Lustucru e târât pe propria
nicovală, ţinut ferm, iar două femei cu ciocane îi îndreaptă şi lui capul!
Ne
oprim aici; concediile au trecut, astfel de subiecte „uşoare“ nu-şi mai găsesc,
poate, locul. Dar nu înainte de a explica de unde vine numele „ilustrului
operator“. De la verbul a crede (fr. croire),
conjugat la modul subjonctiv, timpul, mai-mult-ca-perfectul: „ai fi crezut“ (que tu l’eusses cru), forma interogativă: „tu ai fi crezut?“ (că ar fi putut să
se întâmple/să existe aşa ceva) – l’eusses-tu-cru: de unde Lustucru.
Era, totodată, o expresie întrebătoare, populară în epocă, picată cu totul în
desuetudine, pe care la sfârşitul unei piese o pronunţa, neîncrezător asupra
veridicităţii subiectului, (naivul) nerodul teatrului (le niais de théâtre).
Prima parte a acestui
articol a apărut în „Viaţa medicală“ nr. 40/2014.
aFerrara, satul de
odinioară al lui Grillo, este capitala provinciei cu acelaşi nume. Oraşul
situat pe râul Po este înscris pe lista monumentelor renascentiste aflate în
patrimoniul cultural UNESCO. Pe vremea vindecătorului nostru, Ferrara era o aşezare
sărmană, la 50 km de Bologna.
bHarangue (din fr.) –
discurs, cuvânt, alocuţiune. În italiana veche aringa, iar în cea modernă – arringa.