Au trecut aproape 23 de ani de SIDA peste
România. Acum, în anul voluntariatului, îmi dau seama că suflul nou,
primul ajutor pentru îngrijirea copiilor din România cu această boală, l-am primit de la voluntari. Au venit din toată lumea, chiar din 1990, tineri şi mai puţin tineri, fără şcoală sau şcoliţi, dar toţi cu o dăruire care ne uimea pe noi, românii, obişnuiţi doar cu munca voluntară în agricultură.
Ei, voluntarii, ştiau tot ce se putea şti despre
boală la vremea respectivă, nu le era frică de copii, fiind în acelaşi
timp responsabili şi cu grijă la transmiterea infecţiei. Nu cred că din cei veniţi la Constanţa s-a infectat cu HIV cineva, pentru că aş fi aflat, dar câţiva au luat alte boli de la copiii noştri (hepatită A, tuberculoză). O englezoaică a rămas cu o cataractă după ce un copil i-a rănit ochiul. N-a pregetat însă niciun voluntar – bărbat sau femeie – să-i schimbe, să-i
îmbăieze, să le dea să mănânce, dar mai ales să-i
ţină în braţe ori să-i atingă. La început, noi, românii, înfricoşaţi, ne
uitam la ei cu ochii cât cepele; apoi, treptat-treptat, ne-a dispărut teama, am început să-i îmbrăţişăm şi să-i sărutăm, uneori în prezenţa mamelor naturale, care ne-au urmat exemplul.
Mult mai corect făceam manevrele sângerânde, ei
aducându-ne şi materiale de unică folosinţă şi mâncare mai bună pentru
copii. După mine, pot fi socotiţi voluntarii ideali, care şi-au dăruit viaţa, timpul şi uneori banii pentru nişte copii bolnavi de o boală nouă, incurabilă, despre care nu se ştiau foarte multe, chiar dacă micuţii erau respingători, numai piele şi os, cu leziuni cutanate. S-a creat aşa o legătură între copii şi ei şi noi toţi, care îi îngrijeam, încât eu spun că acesta a fost primul noroc în supravieţuirea lor, contrar aşteptărilor: dragostea faţă de copii şi mâncarea bună.
După doi-trei ani, au apărut în spital sau în casele de tip
familial – centrele unde erau îngrijiţi copiii
abandonaţi – şi voluntarii români, mai ales tineri studenţi sau femei
casnice, care au învăţat totul de la cei străini şi tot ce se ştia
despre SIDA. Şi ei au făcut un pas înainte, trecând de la voluntariat la
meseria de a îngriji persoane infectate HIV, angajându-se acolo unde
aceşti copii se aflau. Aşa s-a întâmplat cu câţiva studenţi, psihologi, doctori, educatoare-învăţătoare, asistente, infirmiere şi chiar mame sociale.
Pentru mine va rămâne VOLUNTARUL – scris cu
majuscule – Ana Maria Constantin-Schweitzer. Ea, de când era elevă, apoi
studentă, apoi psiholog, s-a dedicat acestora, persoanelor infectate cu HIV, integrându-se în colectivul din ce în ce mai mare al specialiştilor în SIDA. Dăruirea şi potenţialul ei au fost observat de profesorul Mark Kline, din Houston, Texas, de la Baylor College of Medicine, care a ajutat-o să se perfecţioneze şi i-a dat pe mână conducerea şi coordonarea clinicii şi apoi a Centrului de Excelenţă Baylor – Marea Neagră din Constanţa, centru-model şi ajutor pentru multe alte ţări.
La aniversarea celor zece ani de la înfiinţarea
Centrului de Excelenţă, în prezenţa americanilor şi a românilor
implicaţi, Ana Maria Schweitzer, director al acestui aşezământ, a ţinut să-i omagieze pe toţi cei care au fost implicaţi în problematica SIDA în Constanţa, numele lor fiind încrustat într-o listă care înconjoară o statuetă – Căluţul de mare, altă fiinţă supravieţuitoare. Această recunoaştere, acest omagiu, au însemnat foarte mult pentru toţi cei care, de-a lungul anilor, au fost alături de cei stigmatizaţi şi eu mulţumesc în numele lor.
