Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Uniţi salvăm Institutul Cantacuzino

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU vineri, 3 aprilie 2015

Săptămâna trecută, pe unul dintre trotuarele din apropierea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, s-a întâmplat o minune. Sute de studenţi medicinişti au petrecut o oră în ploaie din dorinţa de a salva Institutul Cantacuzino. Porniţi de pe Facebook şi încercând să imite modelul mişcării „Uniţi salvăm“, studenţii au ieşit în stradă pentru o idee, nu pentru locuri în cămine sau burse mai mari. În ciuda vremii duşmănoase, puterea poveştii Institutului Cantacuzino i-a scos în stradă şi i-a ţinut acolo. Cât de mult romantism a existat în acest protest şi cât realism? Şi cât de mult ştiau studenţii despre adevărata poveste a Institutului?

 

Ioana Georgescu are 20 de ani, glas de copil şi privire de om mare. E în anul doi la Medicină Generală, într-una dintre cele patru serii care au avut anul acesta cursuri la Institutul Cantacuzino. În iarnă au stat în frig chiar şi câte patru ore neîntrerupt, blindaţi cu căciuli, mănuşi şi fulare, încălzindu-se la lămpile de gaz folosite pentru experimente. „Iar profesorii noştri fac asta chiar şi câte zece ore pe zi“, îmi spune revoltată. Frigul şi lipsa materialelor de lucru au fost pentru studenţi semnele cele mai evidente ale declinului Institutului. În urmă cu o lună, Ioana a discutat cu trei dintre colegele ei şi au hotărât împreună că „lucrurile nu mai merg aşa, trebuie să facem ceva“.
Aveau în minte deznodământul alegerilor din noiembrie 2014, astfel că s-au gândit să înceapă de pe Facebook. La 27 februarie au iniţiat pagina „NU desfiinţării Institutului Cantacuzino“. Au notat în descriere tot ce ştiau despre problemele Institutului şi au început să îşi popularizeze cauza, invitându-şi mai întâi prietenii virtuali să li se alăture. Pagina a strâns, în numai câteva săptămâni, peste 10.000 de like-uri. Medici, asistenţi, profesori, jurnalişti, scriitori, oameni cu felurite profesii şi preocupări şi-au exprimat, deocamdată doar virtual, solidaritatea cu începutul protestatar al studenţilor. Dar Ioana şi colegii ei ştiau că nu e suficient pentru ca problemele Institutului să fie puse pe tapet.
În prima săptămână din martie 2015, un grup de 25 de medicinişti, toţi din anul II, au început să pună la cale un protest liniştit, fără scandări, „fără lozinci anti-orice“, care să vină în completarea protestelor iniţiate deja de angajaţii de la Cantacuzino cu trei săptămâni înainte. Pentru organizare i-au cerut ajutorul profesorului Mircea Ioan Popa, coordonatorul cercului de microbiologie. Au obţinut aprobare de la Primărie. S-au pregătit cu pancarte şi cu simboluri tricolore. Şi au sperat că like-urile de pe pagina de Facebook se vor transforma într-un protest în carne şi oase suficient de numeroase.
Sâmbăta trecută, la ora 15,10, curtea Institutului era aproape goală. Cer înnorat peste cele şase-şapte persoane, liderul sindical printre ele, care discutau despre problemele salariale ale angajaţilor. Şi despre cât de greu este să îi strângi pe oameni într-o mişcare de protest: „Ăla eu, ăla eu, dar când e de luat măsuri, devenim comozi. Nu ne mai asumăm nimic, nu vedeţi?“. De trei săptămâni, cercetătorii de la Institutul Cantacuzino şi-au întrerupt activitatea. Nu şi-au mai primit salariile din decembrie 2014. Până acum, negocierile cu delegaţii Ministerului Sănătăţii şi ai Educaţiei au dat greş.
Protestul studenţilor era anunţat pentru 15,30. 170 de oameni apăsaseră butonul Facebook prin care promiteau că vor fi prezenţi. Şi, treptat, au început să apară. În grupuri mari, venind de la metrou sau coborând direct din amfiteatrul Institutului. În curte, au început să apară halatele albe de prin ghiozdane, steaguri, pancarte. Coorganizatorii au purtat pe braţ banderole subţiri, tricolore. Multe din mesajele afişate (şi cele virtuale, şi cele fizice) se refereau la valorile şi tradiţiile româneşti, la protejarea patrimoniului, la „mândria naţională“. Pe un banner uriaş, care a dominat vizual protestul, scria: „Apărăm valorile şi tradiţia Institutului Cantacuzino“.
O fată micuţă, cu părul foarte lung, stătea înfăşurată într-un drapel decorat cu vreo cinci steme. Îi ţinea loc de pelerină ca unui suporter de pe stadion. Tricolorul era peste tot şi în toate formele. Atunci când e purtat de tineri, tricolorul nu are nimic din ridicolul sau ipocrizia specifică manifestărilor politice. Iar protestul din faţa Institutului Cantacuzino nu a avut niciun element politic. Dar naţionalismul afişat, şi în stradă dar şi în clipurile postate ulterior pe YouTube, a avut unele tuşe de o grosime stranie.
Posibil, doar un accident, căci Cristina Răuţă, studentă medicinistă, mi-a explicat foarte realist cum vrea să schimbe ceva în ţara ei şi atunci „începem cu ceea ce ne afectează în mod direct“.
Am stat de vorbă cu mulţi studenţi-protestatari. Irina, Livia, Maria şi Magda sunt colege de an, de serie şi de protest. Când le-am întrebat de ce au venit, au început să se fâstâcească: „Păi, nu ştim de ce am venit. Adică ştim, dar nu ştim cum să explicăm de ce am venit“. Apoi îşi fac curaj: „Ştiam că Institutul are probleme mai demult. Şi cursurile le-am făcut cam în frig şi fără căldură“, spune Livia  cu palton de Scufiţă Roşie protestatară. „Şi în frig şi fără căldură? Oau“, o tachinează Maria. Dar amândouă spun că experienţa lor directă cu condiţiile de lucru de la Institut a fost principala motivaţie pentru organizarea protestului. Şi au vrut să le fie alături profesorilor din catedra de microbiologie: „Nişte oameni grozavi, extrem de dedicaţi. Cred că e cea mai dedicată catedră din toate cele întâlnite până acum. Aşa că, sincer, orice putem să facem pentru ei cred că vom face. Ei fac tot ce pot ca să ne pună la dispoziţie materiale, au cumpărat din banii lor şi proiectoare şi scaune, o grămadă de lucruri“, spune Maria. „E minimum de efort, măcar atât să facem pentru ei“, întăreşte Irina. „În primul rând, vrem să fim auziţi. Mulţi nu ştiu ce probleme are Institutul Cantacuzino, nu ştiu nimic despre Institut. Vrem să se ştie că se întâmplă, că se închid instituţii vitale.“
Ultima afirmaţie a Irinei nu este însă precisă. Institutul Cantacuzino este în ultimii zece ani una dintre cele mai mediatizate instituţii din România – din păcate, de cele mai multe ori, pentru situaţiile de criză în care a fost catapultat de un management defectuos, o subfinanţare gravă şi un dezinteres al oficialilor guvernamentali din toate partidele care au condus, rând pe rând, România ultimelor decenii. Ziarele au scris sute de pagini despre situaţia Institutului, televiziunile au alocat zeci de ore de ştiri şi emisiuni în care soarta acestui institut a fost discutată. Dar degeaba. Şi prea târziu. Încă din 2003, aşadar în urmă cu 12 ani, liniile de producţie a vaccinurilor au început să fie închise. Din cele zece vaccinuri obligatorii în România, Institutul ar mai putea produce astăzi doar unul, cel antituberculoză (BCG), în cazul celorlalte „know-how-ul“ Institutului şi tehnologia sa fiind complet depăşite pentru actualele standarde europene. Nici în cazul vaccinului antigripal componenta de producţie a Institutului nu a performat prea bine, ultimul scandal datând din 2014, când Institutul a produs un vaccin care nu respecta criteriile de siguranţă impuse de regulile UE.
Dar originea problemelor nu provine exclusiv din perioada post-1989. „Cu cel puţin 20 de ani înainte de 1989 a existat acea politică de închidere a României: s-au blocat atunci toate importurile şi accesul la informaţie şi astfel s-a ajuns la un decalaj tehnologic cu care s-a intrat în 1990“, spunea dr. Gabriel Ionescu, unul dintre foştii directori ai Institutului, care a lucrat peste 20 de ani acolo. „Recuperările au fost mult prea lente şi timide. Noi am mers pe tehnologiile vechi până când nu s-a mai putut.“
M-am întrebat câţi dintre cei peste 300 de protestatari, în majoritate studenţi, care au făcut un lanţ viu în jurul Institutului ştiu toate aceste detalii. Sunt tineri, e drept, media de vârstă a protestului fiind în jur de 21–22 de ani. Inimoşi. „Sunt român(că) şi protejez ce-i al ţării mele“, scria pe o pancartă. Răsfiraţi, mai mulţi băieţi fluturau steaguri mari. Alţii erau cocoţaţi pe gard. Inspiraţia, era limpede, venea din cea mai importantă mişcare de stradă petrecută în România după 2010. „Românii au mai demonstrat-o. Uniţi salvăm“, clama o pancartă din faţa Institutului Cantacuzino.
Ioana Georgescu mi-a spus că ei, organizatorii, au vrut ca protestul să fie cât mai paşnic, să se facă auziţi într-un mod elegant, fără să deranjeze şi fără să se ajungă la violenţă. Poate de aceea jandarmii priveau întreaga manifestare cu chipurile relaxate, de pe cealaltă latură a Splaiului Independenţei, strânşi lângă carul singurei televiziuni care a venit să filmeze: Digi 24.
Ploua când mai răzleţ, când mai tare, dar cei mai mulţi studenţi au rămas cuminţi în lanţul uman peste trei sferturi de oră. Umbrelele, pelerinele şi halatele albe contrastau cu griul obosit al clădirii Institutului. Gesturile şi mesajele patetice şi serioase se îmbinau pe pancarte cu unele încercări vag amuzante. „Salvaţi cercetarea, salvaţi viitorul ţării“. „Bunicii şi părinţii noştri au trăit şi ne-au îngrijit datorită Institutului Cantacuzino“. „Lucrăm la un vaccin împotriva virusului disoluţiei“. „Performanţa răsplătită cu ignoranţă? Nu suntem de acord.“

 

De ce e tricolorul peste tot?

 

Sebastian Ciobanu, unul dintre cei care au pus la cale evenimentul, mi-a explicat înflăcărat că „Institutul a fost şi este şi trebuie să rămână o mândrie a acestei ţări. Nu este doar datoria noastră, a studenţilor, ci a tuturor cetăţenilor acestei ţări să ne sprijine astfel încât acest Institut să nu moară. Faptul că noi avem această discuţie şi faptul că suntem sănătoşi se datorează vaccinării cu produse făcute de Institutul Cantacuzino. De aceea, tricolorul este cel mai bun simbol care ne uneşte în această luptă“. Giorgia Zampieri a ales o abordare mai realistă: „Este foarte importantă producţia românească de vaccinuri şi nu ar trebui să fie oprită, pentru că se economisesc foarte mulţi bani aşa faţă de import. De ce să importăm vaccinuri, când avem un Institut care poate să se ocupe de asta şi să se ocupe foarte bine?“ Ioana Georgescu şi-a menţinut însă dramatismul: „Este în joc viaţa noastră şi viaţa urmaşilor noştri. Şi poate că avem doar 20 de ani, dar suntem destul de maturi şi ştim ce vrem“.
Dar niciunul dintre studenţii-protestatari cu care am discutat nu ştie prea multe despre mecanismele care reglează producţia internaţională de vaccinuri. Şi nici despre felul concret în care este organizat Institutul pentru care au protestat atâtea ore în ploaie. Am întrebat-o pe Giorgia ce roluri are Institutul Cantacuzino, dar în prima fază a menţionat doar producţia de vaccinuri şi faptul că studenţii învaţă aici microbiologie. Cei trei mai sus-menţionaţi erau însă convinşi că la Institutul Cantacuzino se poate relua din nou producţia la nivelul idealizat „de altădată“.
Crescută într-o familie de medici şi farmacişti, Ioana Georgescu a învăţat mai întâi acasă povestea Institutului. Şi chiar aşa a reţinut-o, ca pe o poveste, în care contează mai puţin detaliile concrete. Ştie că a fost înfiinţat prin decret regal şi că a avut în mod tradiţional patru mari funcţii. „Avea rol în cercetare, diagnostic, educaţie. Şi mai era ceva. A, şi producţia era a patra. Acum, primele trei au rămas: încă se lucrează în cercetare, în diagnostic, încă se predă în Institut, dar s-a oprit producţia. Mai fac doar nişte autovaccinuri. (…) Veneau foarte mulţi bani atât pentru Institut, cât şi pentru România [informaţie falsă, din păcate, pentru ultimele patru decenii, n.r.]. Cantacuzino a fost destul de mare înainte de ’89. După aceea s-a cam prăbuşit“, crede Ioana, care s-a născut în 1994.
Din discuţiile cu profesorii şi din ce au mai găsit pe internet despre Institut, studenţii ştiu că este nevoie de mulţi bani pentru repornirea producţiei de vaccinuri cu respectarea normelor europene. Sunt de părere că statul ar trebui să aloce fonduri, chiar dacă „pe termen scurt poate nu e avantajos, dar pe termen ceva mai lung e mult mai avantajos decât să importăm“. „Nu au autorizaţie pentru că nu au avut bani şi atunci nu pot să respecte anumite criterii la standarde europene“, crede Sebastian Ciobanu. „De multe ori, e o chestiune minoră [din nou, din păcate, informaţia este falsă, raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din primăvara lui 2014 constatând nereguli serioase pe linia de producţie a vaccinului anti-gripal, nereguli în urma cărora Parchetul General a început o anchetă penală, n.r.]. Începuseră să facă acum câţiva ani, dar s-a stricat o anumită centrifugă“, continuă Sebastian. „Nu au fost bani să se repare şi s-a oprit producţia“. Şi el, şi Ioana mai cred că soluţia pentru Cantacuzino ar putea veni din accesarea ceva mai responsabilă a fondurilor europene. „Noi credem că bani sunt, trebuie numai să se vrea.“
Ioana, Giorgia şi Sebastian nu au încă un plan despre cum vor continua să lupte pentru Institut, dar şi-au promis că vor merge mai departe. Vor să se facă auziţi. „Noi, ca studenţi, pentru că suntem direct implicaţi. Pentru că şi noi am învăţat în frig în clădirea în care ei lucrează în frig de dimineaţa până seara“, subliniază Giorgia Zampieri. Dar pentru a obţine soluţii concrete, studenţii medicinişti au nevoie de ceva mai mult decât de steagurile şi inimile lor mari. Au nevoie de o cunoaştere detaliată a problemelor Institutului pe care încearcă să îl salveze. Aceasta a fost reţeta succesului mişcării „Uniţi salvăm“.
La 16,30, ploaia devenise necruţătoare şi cei mai mulţi protestatari au început să fugă spre casă. Doar studenţii din nucleul organizatoric au urcat, uzi leoarcă, înapoi în amfiteatru, ca să discute cum poate fi salvat Institutul Cantacuzino. O discuţie veche de când ei erau încă la şcoala primară.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.