Elisabeth Kübler-Ross (1926–2004), o
personalitate a psihiatriei, medicinii paliative, îngrijirilor terminale pentru
copiii suferinzi de SIDA, tanatologiei, filosofiei, a părăsit această lume acum
zece ani. Evocăm această personalitate puţin obişnuită cu atât mai mult cu cât,
în pofida contribuţiilor în domeniile menţionate, îmbogăţind înţelegerea şi
abordarea oamenilor aflaţi în astfel de situaţii, despre personalitatea şi
opera sa unică se vorbeşte încă destul de puţin.
Elisabeth
Kübler-Ross s-a născut în urmă cu 92 de ani, la 8 iulie 1926, în Zürich,
Elveţia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a implicat ca voluntar
în ajutorarea refugiaţilor în Zürich şi a îndeplinit mai multe misiuni
umanitare, angajată alături de un grup de tineri constituit în „Corpul
voluntarilor păcii“. Printre acestea – reconstrucţia şcolilor distruse de
război din nordul Franţei, din Belgia, Suedia şi Polonia.
Maidanek, unul din lagărele morţii pe care
avea să-l viziteze, avea s-o marcheze puternic şi să-i hotărască destinul. Avea
19 ani, venea dintr-o ţară unde nu erau cunoscute nici sărăcia, nici rasismul;
timp de 760 de ani nu avusese loc niciun război. „Nu ştiam nimic despre viaţă. Şi
în acest loc, brusc, am fost copleşită de toate nenorocirile existenţei. După o
astfel de experienţă tulburătoare nu mai poţi fi niciodată aceeaşi persoană.
Da, eu voi binecuvânta această zi. Fără o asemenea probă eu nu aş fi devenit
niciodată ceea ce sunt“, va nota mai târziu în „Death is of vital importance“ („La mort est une question vitale“),
într-una din cărţile sale publicate în 1955.
Adolescenta
sensibilă la avatarurile vieţii umane vizitează bulversată câmpul de
concentrare, priveşte cu uimire şi revoltă trenurile cu pantofii copiilor
morţi, trenul cu păr uman şi se întreabă „cum a fost posibil ca oameni maturi,
bărbaţi şi femei ca voi şi ca mine să ucidă 960.000 de copii nevinovaţi şi în
acelaşi timp să se îngrijoreze de propriile odrasle când se îmbolnăveau de
varicelă?“.
„Maidanek
a fost fundamentul muncii mele“, conchide Elisabeth Kübler-Ross, cu privire la
acest moment crucial al vieţii sale; pentru prima oară îşi pune întrebări
privind conştiinţa muribunzilor. Ulterior, moartea timpurie a tatălui şi altor
membri apropiaţi ai familiei o sensibilizează şi mai mult la problema care va
deveni tema vieţii şi a operei sale – sfârşitul vieţii cu necunoscutele ei.
Obiective şi bune intenţii
Revine în Elveţia pentru a studia medicina,
hotărâtă să ajungă în Africa sau India. Viaţa însă îi schimbă programul. În
timpul studiilor, se căsătoreşte cu un coleg, Emmanuel Ross, şi la terminarea
studiilor se stabilesc împreună în SUA. Ca internă la Manhattan State Hospital,
timp de doi ani, îi revine misiunea de a se ocupa de schizofrenicii cronici
incurabili. Se va dedica psihiatriei, disciplina cea mai potrivită aspiraţiilor
sale de pătrundere în profunzimile sufletului omenesc, în situaţia particulară
a fiinţelor care trăiau drame existenţiale.
Urcă treptele ierarhice şi devine profesor
de psihiatrie la Universitatea din Colorado, începe să organizeze, mai întâi în
SUA, apoi în toată lumea unde este solicitată, celebrele sale colocvii,
seminarii şi ateliere.
Momentul lansării sale în notorietate se
iveşte în 1961: la spitalul Montefiore din Denver, unde îşi începe activitatea,
este invitată într-o zi să conferenţieze studenţilor. Decide să le vorbească
despre un subiect aproape tabu – moartea. Această conferinţă are un impact
impresionant asupra studenţilor, ecourile atingând repede lumea medicală atât
din SUA, cât şi de dincolo de ea.
Între viaţă şi moarte
Treptat, în pofida unor critici, construieşte
seminarul pe care avea să îl conducă şi care va servi ca bază cărţii pe care o
va scrie: „On Death and Dying“ (Les dernièrs instants de la vie, Ultimele
momente ale vieţii). Această carte, pe care o scrie în numai trei luni, avea să
devină un bestseller. Un articol publicat în Life îi aduce numai necazuri stimulând un val de ostilităţi
împotriva sa. Ce caută această tânără doctoriţă de origine străină să se ridice
contra tabuului morţii, atât de puternic în SUA? Dar aceste contestări stârnesc
şi poziţii care îi vor fi favorabile, făcând-o cunoscută: primeşte invitaţii
spre a conferenţia în Europa, Africa de Sud, Australia, Japonia. Părăseşte
spitalul şi se consacră acestui drum prin lume, ducând mesajul său umanist,
dedicat unei categorii de semeni nefericiţi, nu numai prin proximitatea
sfârşitului, dar mai ales prin indiferenţa şi izolarea la care sunt expuşi
chiar şi de cei care ar avea datoria să le fie alături cu înţelegere, până la
sfârşit: profesioniştii medicinii.
Conştientă că nu pot fi suficiente
conferinţele, Elisabeth Kübler-Ross iniţiază stagii de formare de câte cinci
zile pe săptămână: în jur de 75 de persoane invitate – o treime, bolnavi
terminali sau părinţi de copii muribunzi, uneori pacienţi cu idei şi tentative
suicidare, o altă treime, medici, studenţi, preoţi, asistenţi sociali,
consilieri psihologici şi asistente medicale, şi ultima treime – oameni
obişnuiţi.
În SUA, are curajul, la începutul anilor
’80, când noua epidemie de SIDA stârnea reacţii viscerale de teamă şi respingere,
să extindă stagiile sale cu îngrijirea celor atinşi de noua boală, sigur
mortală. În 1985, deschide pe proprietatea sa din Headwaters, Virginia un
centru de îngrijire a copiilor contaminaţi, ai căror părinţi, din diverse
motive, nu-i puteau îngriji.
Lucrarea capitală a lui Elisabeth
Kübler-Ross – „On Death and Dying“ – apărută la New York în 1969, adună
experienţa şi observaţiile sale culese la căpătâiul oamenilor aflaţi la
sfârşitul vieţii. Este un studiu al etapelor, devenite de acum clasice, ale
trăirilor unui pacient în ultimele sale momente de existenţă, descrise cu
înţelegere, sensibilitate, dar şi cu rigoare ştiinţifică: negarea (refuzul) şi
izolarea, furia, tocmeala (negocierea), depresia şi acceptarea.
În septembrie 1999, la Conferinţa de îngrijiri
paliative a EAPC (European Association for Palliative Care) de la Geneva, la
care eram prezent, am fost profund mişcat de mesajul către participanţi al
doamnei Elisabeth Kübler-Ross. Neputând onora invitaţia de participare, din
motive de sănătate, a spus, în finalul mesajului tulburător adresat conferinţei
şi înregistrat pe bandă video: „Je suis prête à partir“. A decedat la 24 august
2004, la vârsta de 78 de ani, la domiciliul său din Scottsdale, Arizona.
Personalitate recunoscută internaţional,
câteodată controversată, doctor honoris
causa al unui mare numar de universităţi (17), Elisabeth Kübler-Ross n-a
lasat pe nimeni indiferent la munca sa originală. A obţinut 20 de medalii de
onoare; este inclusă, în 2007, în American Women’s Hall of Fame; figurează
printre cele 100 de personalităţi care au marcat secolul XX, alese de presă.
Bilanţul operei sale este considerabil: 20
de cărţi traduse în peste 30 de limbi, sute de articole, seminarii, colocvii şi
conferinţe.
Copiii săi, Kenneth şi Barbara, au înfiinţat
„Fundaţia Elisabeth Kübler-Ross“, care a dezvoltat multiple proiecte
interesante în colaborare cu fundaţia MISS, o organizaţie non-profit ce ajută
copii şi adulţi aflaţi în suferinţă după pierderea unui copil. Fundaţia EKR
urmăreşte furnizarea de servicii directe, de educaţie comunitară, cercetare şi
consultanţă celor care au suferit în urma pierderii unor persoane dragi.
