Ianca, jud.Brăila. Comună mare, în plin şes
(câmpia Brăilei), aşezată lângă lacul Ianca, la jumătatea drumului dintre reşedinţa
de judeţ şi Făurei. Pământul este bogat, roditor. Are şi mari moşieri, printre
care şi Olga Teohari, soţia marelui clinician Anibal Teohari. Familia Chivu –
oameni foarte muncitori, deci înstăriţi – are primul copil, un băiat, la 19 mai
1921, pe care-l botează Virgil Alexandru. (Peste ani, pentru prestigiul pe care
l-a adus comunei, aceasta îi va decerna lui Virgil Chivu titlul de cetăţean de
onoare.)
Şcoala primară o face în satul natal, apoi
liceul la Brăila. În 1940, intră la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi
face parte din elita promoţiei sale. Datorită calităţilor sale profesionale şi
morale, este ales, în 1944, preşedinte al Tineretului Ţărănesc pe Facultatea de
Medicină. În 1946, absolvă facultatea, după care se specializează în neurologie
la Clinica din Colentina şi, după 1948, la Institutul de Neurologie Pavlov. În
acea perioadă, devine cunoscut ca un foarte bun neurolog, întrevăzându-i-se un
viitor de profesor. Este o perioadă de mare efervescenţă profesională
neurologică. Apar pomi roditori, ce prevestesc o recoltă medicală bogată. Împreună
cu dr. Aurel Mareş (viitor profesor) şi dr. Ion Voinescu scoate o Neurologie clinică. Este apreciat de
colegii săi specialişti. Viitorul academician Vlad Voiculescu are o deosebită
stimă faţă de el.
Cu toată această perspectivă luminoasă, după
1948, încep să apară necazurile. Părinţilor săi le este confiscat pământul,
sunt daţi afară din casă, lăsaţi fără niciun fel de venit, obligaţi să locuiască
într-o cameră la Brăila, cu trai în comun, astfel că trebuie ajutaţi. Dar, cum
o nenorocire nu vine niciodată singură, după 1951 apare o invazie a stihiilor
analfabete – care sunt numite automat conferenţiari sau şefi de sector – în
care unii învăţau cursul la biblioteca clinicii, pentru a-l preda apoi studenţilor!
Marele Juvara este băgat în puşcărie, Virgil Chivu este dat afară din învăţământ
şi cercetare…
Dr.
Virgil Chivu ajunge la Spitalul Colţea, fără niciun titlu (se desfiinţaseră
cele de medic primar şi secundar). Culmea absurdului şi monstruozităţii: în
1959, când se reiau concursurile de medic primar şi specialist (fost secundar),
dr. Virgil Chivu se înscrie pentru gradul de medic specialist; preşedintele
comisiei de examen este tocmai analfabetul care-l dăduse afară din învăţământul
universitar.
Cu o tenacitate admirabilă, doctorul Chivu îşi
continuă profesia de neurolog, capătă o bună reputaţie clinică, are mulţi
pacienţi, este foarte căutat şi solicitat. Îşi găseşte o supapă spirituală:
pictura. Încă din liceu şi facultate, avea talent la desen. Din 1960, începe să
picteze. Îşi face un atelier în locuinţa personală, în care se retrage după
tumultul consultaţiilor zilnice, care nu-i „demolează“ stilul profesional, rămânând
acelaşi distins clinician până în ultimele sale zile.
Ce fel de om era dr. Virgil Chivu? Era înalt,
subţire, frumos, cu o voce baritonală, egală, caldă, directă, naturală. Frumuseţea
fizică era expresia celei psihice. Avea o carismă deosebită, te cucerea de la început,
avea un deosebit simţ al demnităţii. Cu o inteligenţă vie, rezolva rapid, dar fără
grabă, orice situaţie, crea o atmosferă de linişte, de căldură. Nu se plângea
niciodată de umilirile prin care a trecut. N-avea nimic strident, rugos, ci o
distincţie înnăscută. Un umor fin, englezesc, care putea deveni şi caustic,
cioranian. Această stare de spirit s-a reflectat şi în creaţia sa artistică.
Faţă de regimul comunist, avea un dezgust
distant, neagresiv, nelacrimogen, neostentativ, motiv pentru care s-a pensionat
la cerere la 60 de ani, în 1981. N-a semnat pact cu Diavolul! De aici, o
independenţă profesională totală. Tot din acest motiv, a rămas cu o libertate
absolută şi în creaţia plastică.
Atelierul său din strada Postelnicului nr.
5, de lângă Piaţa Filantropia, a ajuns şi cabinet medical. În prima încăpere
era atelierul – sală de aşteptare, iar în a doua – cabinetul medical
propriu-zis. Sala de aşteptare era plină de tablouri, un loc cu mult bun gust,
cald, favorabil unei „spovedanii“ necesare examenului medical. În acest spaţiu,
se izolează neostentativ de tot ce era impur, ticăloşie, minciună, perfidie,
oportunism.
Pictorul Virgil Chivu a debutat „oficial“ în
1968. De atunci, a expus la toate expoziţiile de stat, manifestări festive şi
municipale din Bucureşti şi Cluj. A devenit membru al Uniunii Artiştilor
Plastici. Expoziţiile personale au început în 1974, la Casa Scriitorilor, apoi
la Galeria Simeza, Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti. În 1989, i-a
apărut şi un frumos album plastic. Pictura lui, apropiată de atmosfera lui
Pallady şi Ciucurencu (dintr-o anumită perioadă), dar totuşi net diferită, este
caldă, fără stridenţe, blândă, policromă, fără o culoare dominantă, nu este
descriptivă, ci reflexogenă. De ea te desparţi cu sentimente plăcute şi
persistente. Îţi revin în minte, fără voie, imaginile văzute, frumoase fără a
fi calofile. Creând o stare de linişte, de echilibru, te cheamă să le mai vezi.
Nu le uiţi şi nu le confunzi cu cele ale altor pictori. Are un stil recognoscibil.
Are rafinament, echilibru, atenuează stridenţele, potoleşte acuităţile
senzoriale. Îţi face plăcere şi doreşti să le vezi pe pereţii casei tale. Este
o pictură accesibilă, dar nu fadă sau simplistă. Simţi că în spatele ei este o
mare personalitate.
Dr. Virgil Chivu, datorită şi calităţilor
sale native, dar şi profesiunii sale de neurolog şi pictor, a avut numeroşi
prieteni din toate categoriile profesionale şi sociale. Admirat de Vlad
Voiculescu, Jalea, Ciucurencu, Aurel Nedel, Traian Brădean, Nicogosian, Ileana şi
Dorian Szasz şi mulţi alţii. Ca medic, a lucrat neîntrerupt, până la 1 iunie
1991, cu douăsprezece zile înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Despre
pictorul Virgil Chivu au scris critici de artă ca: Dan Grigorescu, Radu
Ionescu, Virgil Mocanu, Mircea Deac, în diverse publicaţii – România Literară,
România Liberă, Contemporanul, Luceafărul, Informaţia Bucureştilor etc.
Dr. Virgil Chivu a rămas ca un model
exemplar de armonie psihosomatică, de echilibru între spirit şi materie, un
reper necesar, de neuitat.
