Las
analiștilor de date să judece statistica ultimului an în sănătate.
În plin, pentru mine cel puțin, a fost marcat de scandaluri
răsunătoare, în continuarea unui 2015 care s-a încheiat negru,
spre profundul unei întunecimi aparent fără sfârșit. Nu e ca și
cum unele din faptele prezentate de presă, de ONG-uri, de
investigatori independenți, de procuratură n-ar fi fost știute,
cel puțin mărginaș, de toți actorii. De la spălătoria
biocidelor la faptele demne de aventurile baronului Münchhausen ale
managerului de la spitalul Malaxa, pare-se că am avut de toate.
Pâinea și circul ne-au mâncat zilele, ne-au consumat nopțile,
ne-au ocupat spațiile editoriale. În lupta cu „corupția”, cu
„feudalismul” din medicină, cu „zeii” sistemului, Ministerul
Sănătății a remarcat, cu o veselie disociată în 2016, că o
bună (dacă nu mare) parte din păcatele noastre sunt cadouri
otrăvite ale orânduirii, un rahat balistic trecut prin ventilator
care era inevitabil că va stropi (și) practica medicală. O linie
subtil trasă prin canonada dezvăluirilor, cu sușă directă sau
indirectă de la centru, nu face decât să sublinieze lucruri
anterior observate de unii dintre noi și repetate răspicat.
Cum
că finanțarea sănătății este ca un câine beteag atins de-o
scârbavnică parazitoză intestinală, dar și diseminată sistemic,
prin alte organe. Chisturile, scolecșii și viermuiala indistinctă
provin din zona „pseudoprivată”, anume cei care au fost prăsiți
de noul stat odată cu descentralizarea sistemului, încă din anii
’90, dar mai ales din 2008 încoace. O descentralizare pentru care
și eu, în nemernicia mea, am militat cu ani în urmă. Am sperat
că, ajunse în oblăduirea comunității, centrele spitalicești
regionale vor fi hrănite de autoritățile locale. Dar, în loc să
fie hrănite, au fost prăduite, devorate cu nesaț de însuși
cetățenii acelor comunități. Bine, nu toți, doar o minoritate
selectă dintre ei, cei dibaci, întreprinzători, cinici, cu poftă
de bani și știință de găuri legale prin care te poți conecta la
robinetul cu bani. Niciuna din spețele prezentate cu mare țignal în
2016 nu face decât să conducă înapoi spre același stat care, pe
de o parte, ne vămuiește bani prin taxe și-apoi ne garantează,
constituțional, dreptul la sănătate. Firmele, firmulițele,
organele economiei paralele sănătății sunt toate încartiruite
politic, asociate polilor de putere locală sau regională, de la cei
care dau cu mopul la cei care cumpără aparatură, cei care vând
softuri sau asigură mentenanță. Și asta pentru că sistemul de
achiziții publice (SEAP) e atât de găunos încât și un puști de
clasa a IV-a ar putea să trișeze la jocul transparenței.
E
un mister pentru mine de ce oameni de anvergură s-ar fi amestecat
vreodată în frăția lupilor. Unde au fost medicii demni? Unde au
fost apărătorii integrității? Cea mai la îndemână explicație
e că „rețeaua” e atât de stabil constituită, după 27 de ani,
încât orice nou venit în ecuație e pus în temă: ori rămâi și
perpetuezi practica, ori pleci. Dar de ce să nu plece omul, mi-am
zis? Păi, pentru că drumul către iad e pavat cu intenții bune.
Cauți să împaci și capra, și varza. Dai cezarului ce-i al
cezarului. Un pol aici, un pol dincolo, într-o lume polară și
polarizată, în care dacă nu vorbești limbajul codat al influenței
(și încă fluent) rămâi de căruță. Și-apoi ți se spune că
mănâncă și gura ta o pâine. Ești mințit, dus de nas,
îmbrobodit că totul e legal, că e prin SEAP, mai vin și juriștii
făcuți pe bandă de diverse servicii de salubrizare a hârtiilor
care-ți albesc contractele și-apoi repeți monoton: Abra! Cadabra!
Sau
poate pretenția noastră, a doctorilor, e că învățăm în
facultate și un altfel de comportament, unul etic, unul care ne pune
deasupra ispitei. Din păcate, o astfel de propunere nu naște decât
un lung oftat condescendent. Și atunci, sunt bune șanse că, de
fapt, pieirea noastră a stat în condescendență, analfabetism
administrativ și proasta obișnuință că altcineva se ocupă de
„bani”, noi doar de medicină.
De
fiecare dată când mai străbat premisele fundamentale ale jegului
sanitar, cotropit de banditism și hoție, mi-aduc aminte de povestea
unei domnișoare pe care am tratat-o, cu ani în urmă pentru atacuri
de panică. Venită din provincie la școală, a descoperit că nu se
ajunge cu banii de la o lună la alta. În disperare de cauză, dar
mai ales pentru că nu voia să se întoarcă acasă, s-a apucat
să-și vândă nurii doritorilor. Spre curiozitatea poveștii, în
loc să devină cal de poștă, a fost adoptată de-un domn darnic.
Domnul a fost atât de darnic, încât aspiranta s-a trezit cu mulți
bani, într-o zi, cu care nu avea ce face. Nu știa să-i
cheltuiască. S-a dus la cel mai bun restaurant, a mâncat. S-a dus
la cel mai frumos butic de haine, s-a îmbrăcat. Și apoi s-a dus la
un magazin de pantofi. A ales cei mai frumoși pantofi, pantofii
viselor ei de cenușăreasă. Și și-a cumpărat, în extaz, 60 de
perechi. A adus acasă, cu un taxi de lux, toate cutiile și le-a
stivuit în dulap. A luat la purtat câteva. După o lună, nu știa
ce să mai facă, devenise prizoniera prosperității. Tot cu
pantofii vechi se încălța, cei noi o tot rodeau la monturi. Îi
mai încerca prin casă, se admira în oglindă. I-au trebuit ani –
ani de cheltuit anapoda, de aruncat bani pe fereastră – să
descopere că banul în sine nu înseamnă nimic. Panica ei periodică
pleca din preconștiința că totul, într-o zi, se termină. Ea nu
era fericită. Dar avea bani. Iar banul nu-ți oferă fericire. Dar,
dacă-l investești cu cap, dacă-l ferești de gura lacomă a
vecinului dornic să-ți vândă doi bobi și-un vrej de fasole, poți
să ieși din cercul vicios al sărăciei cu duhul.
Când
mă uit la rezumatul profesional al multor dintre cei ajunși azi în
poziții nodale ale sănătății, mă gândesc la cele 60 de perechi
de pantofi și la tătucul darnic. Mă uit la casele lor. La mașinile
lor. La concediile lor. Toți cenușii. Toți cenușărese.
Nu
mă aștept ca 2017 să schimbe realitatea celor trăite în ultimii
ani. Sper doar ca Ministerul Sănătății să-și rețină menirea.
Și nu doar ministerul, cât și noi, toți ceilalți. Sper că în
2017 am să scriu și despre lucruri bune, nu doar despre
matrapazlâcuri și lături cotidiene. Cu atâta păcat rămân, cel
al speranței. Cea care moare ultima.
