Cine n-a lăcrimat citind poezia lui Coşbuc
„Trei, Doamne, şi toţi trei“? Îşi plângea bătrânul feciorii căzuţi în luptă
împotriva turcilor. Dar se împăca gândind că Dumnezeu îi luase băieţii, speranţa
zilelor sale, pentru ţară, pentru pământul din care răsăriseră ca nişte brazi.
Cum să nu lăcrimăm pentru cei şapte care au înfruntat propria noastră
netrebnicie? O netrebnicie organizată, făloasă şi plină de ifose, bine pregătită
pentru timpul în care nu se petrece nimic.
Cineva ar putea spune că vinovat este numai şi
numai pilotul, care ar fi trebuit să nu pornească la drum cu un aparat dovedit
cu probleme şi pe o vreme potrivnică, ori să-şi fi întrerupt drumul la Sibiu. Şi
poate că aşa este. Dar cum ar fi putut proceda pilotul acela încercat altfel
decât a făcut-o, când era dominat de conştiinţa că drumul lui înseamnă salvarea
unor vieţi? Şi-a pus speranţa în propria îndemânare şi în Dumnezeu. Care a hotărât
altfel.
S-a întâmplat ce s-a întâmplat. A survenit
momentul de cumplită cumpănă, clipa în care o puzderie de instituţii, oameni şi
conştiinţe trebuiau, aveau datoria, erau plătite să intre în acţiune, să se
trezească şi să nu-şi găsească liniştea până nu dau de capătul drumului lor,
până când nu au siguranţa că şi-au împlinit datoria şi pot răsufla ori reveni
la ceaşca de cafea sau de ceai pe care o abandonaseră. Aveau cum, aveau cu ce,
aveau o multitudine de variante la care ar fi putut apela, pentru ca ceea ce
s-a întâmplat să nu evolueze către o catastrofă. Dar au lăsat-o la voia întâmplării,
fiindcă tuturor celor implicaţi le-a lipsit simţul datoriei, al
profesionalismului şi, mai ales, omenia şi conştiinţa propriei lor importanţe
în numeroasele verigi ale lanţului întreg, preferând să lase ceea ce depindea
de ei şi de munca lor, pe alţi umeri, pe alte răspunderi. Nici nu trebuiau să părăsească
biroul sau fotoliul pe care stăteau.
Din nefericire, toată istoria poartă izul
atâtor alte întâmplări din spaţiul românesc, din societatea noastră, pretins
modernă, europeană. Evoluată. Nu uitaţi că totul a început şi s-a petrecut în
plină zi de lucru, când serviciile erau în timpul programului, fără scuza că au
rămas pe seama „ofiţerului de serviciu“. Dar s-a acţionat ca în junglă, o junglă
a neputinţelor şi a indiferenţei condamnabile, în care ne aflăm. (...)
Primul-ministru a numit un şef de celulă de
criză, ales cam la întâmplare, doar ca să fie, fără experienţa situaţiilor de
criză, probabil după principiul „văzând şi făcând“. Iar puzderia de organisme –
ROMATSA, Poliţia, ISU, SRI, Armata, reţelele de telefonie mobilă, prefecturile şi
câte altele – au procedat identic. Au lăsat pe alţi umeri propriile lor
sarcini. Sigur că se vor găsi justificări, va fi invocată litera legii,
ignorând, condamnabil şi neiertător, propria menire: s-o facă alţii! Singura
lege de care era nevoie, legea conştiinţei, adormise. Somn adânc, fără vise.
Din care n-a mai putut fi trezită. Tocmai la momentul catastrofei.
Nu vă faceţi griji, nu se va declanşa valul
de demisii de onoare, cum ar fi drept, pentru că ar trebui să înceapă cu
primul-ministru, cu tot cabinetul şi puzderia de şefi de departamente şi
servicii. Toţi îşi vor exprima regretul că istoria s-a petrecut în timpul
mandatului lor (...).
S-ar putea spune: „Au murit doar doi. Puteau să moară toţi şapte.
Trebuie să privim şi partea bună a lucrurilor. Este totuşi un succes de care nu
se poate face abstracţie“. Vor urma, desigur, şi altele, fiţi fără grijă. Nu e
prima oară când se întâmplă aşa ceva. Orice analiză, oricât de serioasă şi bine
documentată, nu va folosi la nimic şi nimănui. Ne-am speriat puţin cu seria de
cutremure mici care anunţă altele devastatoare. Este în firescul lucrurilor. Am
dat ceva semne că vom face şi vom drege, vom pregăti populaţia şi instituţiile,
dar am abandonat repejor şi definitiv.
Rădăcina răului este prea stufoasă, prea
adânc înfiptă în pământ, în profilul modern şi european, globalizat, ca să mai
putem pretinde că suntem evoluaţi. Nu noi suntem evoluaţi, ci pădurarii şi ţăranii
aceia neşcoliţi, din vârful muntelui, care au acţionat în virtutea singurei
legi moştenită de la părinţi, pe care o ştiu şi o cultivă: legea omeniei. Până şi
faptul că şi-au dat de pe ei hainele, că şi-au scos căciulile în vreme de iarnă
şi că au pândit ca victimele acelea, care nu erau ale lor, să nu cadă pradă
animalelor sălbatice, are o valoare colosală, de necuprins, valorează mai mult
decât titlurile şi agoniselile atâtor funcţionari nedemni şi incapabili. Din
nefericire, cu sutele.
Domnule prim-ministru, a-i numi eroi pe cei
implicaţi ar fi o eroare! Pentru simplul fapt că nu şi-au dorit-o. Puneţi, mai
degrabă, să se întocmească o „listă a ruşinii naţionale“, cu numele tuturor
celor care n-au mişcat un deget pentru semenii lor. Nu uitaţi să vă rezervaţi
primul loc!
Şapte pentru eternitate! Doi dintre ei au păşit
în ea. Păcat pentru vieţile lor, curmate înainte de vreme. Ceilalţi vor rămâne
marcaţi pe viaţă. Nu este posibil altfel. Dar nu am nici cea mai mică îndoială
că, după ce se vor însănătoşi, nu vor ezita să păşească iar pe cărările
salvatoare de vieţi. Chiar cu conştiinţa că lucrurile s-ar putea repeta.
Ce păcat că sunt tot mai puţini cei care
cunosc, ştiu ce înseamnă conştiinţă şi acţionează.
