Bibliteca din pod
Dorinţa de nou şi de schimbare care a
condus ca un fir roşu scrierile multor autori francezi în preajma Primului Război
Mondial a fost temperată de elita provinciei care a adus cu ea bunul-simţ bazat
pe obiceiuri ancestrale şi „le savoir vivre“ întemeiat pe tradiţii asimilate în
educaţie. Dintre aceştia face parte – pe lângă Henry Bordeaux – şi André
Maurois, crescut în provincia normandă deasupra căreia plutea fumul coşurilor
străpungând acoperişurile de ţiglă ale ţesătoriilor.
André
Maurois este pseudonimul literar, adoptat în 1947, al fiului unui
manufacturier textil, Ernest Herzog. Acesta îl familiarizează cu mediul
industriei de prelucrare a lânii din provincia normandă, inspirându-l în două
dintre cărţile sale: Le cercle de famille
(Cercul familiei) şi Bernard Quesnay,
ambele având ca loc de desfăşurare orăşelul ţesătorilor: Pont de L’Eure, nu atât
de binecunoscute ca romanul ecranizat Climate,
dar descriind cu fidelitate viaţa clasei mijlocii din provincie, căsătoriile şi
intrigile de familie. Romanul Bernard
Quesnay este o poveste a renunţării. Tânărul personaj doreşte tot timpul să
părăsească orăşelul provincial pentru a se dedica unei vieţi intelectuale şi
sentimentale pe care numai Parisul o poate oferi. Este însă forţat să amâne
mereu acest proiect deoarece bătrânul său tată îl include în afacerile
filaturilor familiei. La înmormântarea părintelui său îşi dă seama că este
obligat să-l înlocuiască la conducerea ţesătoriilor, astfel că proiectele sale
de viaţă intelectuală pariziană merg şi ele la groapă.
Celălalt roman este conceput ca un fel de
tandem, fiindcă personajele din Bernard
Quesnay se regăsesc şi în Le cercle
de famille. Cel de-al doilea este unul al obişnuinţei cu realităţile de căsnicie
ilicite. Denise este o fetiţă care surprinde legătura extraconjugală a mamei
sale cu doctorul familiei. Figura ştearsă şi nerealizată a tatălui, prizonier şi
el lumii afacerilor manufacturiere, deşi navigând în secret prin universul
literaturii, justifică într-un anumit fel infidelitatea soţiei sale. Dar nici
el nu se lasă mai prejos, ci se consolează cu secretara şi lasă prin moartea sa
loc liber doctorului, care se poate căsători cu mama Denisei. Aceasta creşte,
se logodeşte şi apoi căsătoreşte cu fiul notarului, dar după primii ani pasiunea
se stinge în blazare şi deziluzia diminuării stimei conjugale.
În aceste două romane, importantă este
atmosfera, ambianţa şi nu ce anume se întâmplă; ambele încep drăguţ, continuă
cuminte şi se termină liniştit, fără ca vreuna din paginile lor să producă o
tresărire de surpriză. Cele două povestiri se termină aşa cum au început, fără
vreun accident notabil, imaginea epică fiind de fapt un tablou al unor vieţi fără
grandoare şi eroism. Cu ceea ce rămânem este de fapt lumina nostalgică a
apusului valorilor morale a fidelităţii şi ataşamentului familial pe fondul
unor constrângeri genealogice şi sociale.
În afară de romanele pe care le-am menţionat
mai sus, scriitorul a excelat şi în alte genuri literare. Mai întâi cel
biografic i-a fost la îndemână, dând la iveală vieţile englezilor faimoşi:
Shelley, Disraeli, Byron, dar şi ale celor francezi: Voltaire, George Sand,
Balzac, Victor Hugo, Proust, fără să lipsească şi din literatura rusă
Turgheniev. De notorietate s-a bucurat L’Histoire
de l’Angleterre în două volume pe care am citit-o cu mare plăcere în
biblioteca din pod. Tot acolo a stat multă vreme prăfuită o culegere de eseuri
pline de miez, adunate sub genericul Sentiments
et Coutumes. Conţinutul este structurat pe capitole în care se regăseşte întreg
materialul afectiv al vieţii noastre: căsătoria, părinţii şi copiii, prietenia,
profesia şi societatea, iar la sfârşit, cu majuscule, FERICIREA. Datorită calităţilor
sale tinzând spre perfecţiune, ca de pildă claritatea expunerii, adecvarea
sensului cuvintelor la sensul dorit, înlănţuirea fără inele slabe a
discursului, logica argumentaţiei, lipsa digresiunilor şi convingătoarea
francheţe a afirmaţiilor cântărite cu precizie, am ales pentru expunere acest
ultim eseu care începe, aşa cum este firesc, printr-o definiţie. Este aleasă
cea dată de Fontenelle în al său Traité
du bonheur: starea care se doreşte a dura fără întrerupere. Lucru
imposibil, pentru că cel care spune, împreună cu Faust: „O, rămâi clipă“, ştie
că timpul nu poate exista fără schimbare şi în cazul în care clipa ar putea fi
imobilizată şi fixată, fericirea pe care ne-ar procura-o ar tinde spre zero din
cauza consumării. Desigur, fericirea sau durerea sunt simple cuvinte: dacă au
trecut, au dispărut; în prezent nu pot fi percepute pentru că în clipa următoare
aparţin trecutului, iar în viitor nu a apărut încă. Când suntem fericiţi, toate
lucrurile ni se par încântătoare, însă ele nu rămân neschimbate dar sunt
luminate de raze de bucurie aprinse înlăuntrul sufletului nostru. Fericirea nu ţine
deci de exterior, ci de interior, fiind o fosforescenţă ca aceea răspândită pe
fundul mărilor de surse animale biochimice.
În continuare, autorul identifică
obstacolele ce se opun fericirii. Acestea sunt: boala, mizeria, eşecul,
contradicţiile de opinie. Ele sunt reale sau închipuite pentru că, enunţă
Maurois, „există oameni care se cred bolnavi şi oameni ce îşi produc îmbolnăvirea“.
O altă sursă de nefericire înseamnă alegerea unui destin nepotrivit sau greşit.
Spre exemplificare ni se reaminteşte mitul lui Er Armeanul din „Republica“
lui
Platon. Ambiţia şi aviditatea pot fi surse de nefecirire pentru că ţin de
evenimente pe care nu le putem controla, ca şi întreruperea continuităţii
imaginii de sine. Scriitorul se vădeşte psihanalist când afirmă că multe din
ideile noastre au origini diferite de cele pe care vrem să le atribuim, ceea ce
se reduce la socraticul: cunoaşte-te pe
tine însuţi, eficientă măsură de protecţie împotriva alegerilor greşite.
Prefigurarea nejustificată a necazurilor în
modul negativ de gândire poate stinge aurora optimismului. De ce să fie lăsată
insinuarea unei preştiinţe tragice care este puţin probabil să erupă în existenţă
sau pentru care există soluţii neevidenţiate încă? În sfârşit, un ultim
obstacol în calea fericirii este plictiseala, care însămânţează şi reînsămânţează
iarba rea ce acoperă stima de sine.
Pentru
a fi cât mai aproape de consilierea psihoterapeutică, Maurois formulează câteva
reţete împotriva nefericirii: • evitarea unor meditaţii prea lungi asupra
trecutului (sau în exprimare psihiatrică, evitarea ruminaţiilor) • plonjarea în
acţiune • căutarea şi alegerea unui mediu în care aspiraţiile şi interesele
proprii sunt recunoscute şi preţuite • interzicerea accesului unor reprezentări
de evenimente catastrofice îndepărtate • conservarea, în caz de succes, a trăsăturilor
de personalitate care au asigurat reuşita. Fiindcă eseul se încheie într-o
apoteoză de inteligenţă, nu ne puten abţine să nu-l reproducem: „Credinţa, înţelepciunea şi arta permit
atingerea unor echilibre temporare, dar apoi întâmplările lumeşti şi pasiunile
sufleteşti distrug acest echilibru şi omul trebuie să reînceapă ascensiunea stâncii
lui, cu aceleaşi mijloace şi la nesfârşit. Această oscilaţie în jurul unui
punct fix este însăşi viaţa. Certitudinea că acest punct fix există constituie
fericirea. În acelaşi fel în care, dacă descompunem iubirea cea mai frumoasă în
clipe, descoperim că este făcută din nenumărate şi minuscule certuri, totdeauna
împăcate de fidelite, tot aşa fericirea, dacă o analizăm în elementele sale
ultime, vedem că este făcută din lupte şi turmentări, dar speranţa o salvează întotdeauna“.
