Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Puterea – scop sau mijloc?

Viața Medicală
Dr. Mihail MIHAILIDE miercuri, 31 iulie 2013
   Urcam spre Clinica de Urologie de la „Fundeni“, când l-am văzut coborând. Intenţionam să-i ofer volumul şase abia apărut al Caietelor «Vieţii medicale»: „Anul 2000, o lume în schimbare“. În Caiete, antologasem cel mai frumos interviu pe care îl acordase vreodată: „Performanţa ca formulă de supravieţuire“. Autoare, jurnalista Alice Ţuculescu. Foloseam prilejul şi pentru a-l felicita: aniversase – la 12 ianuarie 2001 – 74 de ani. Privindu-l, până să ne întâlnim, cam pe la mijlocul scării, am realizat, încă o dată, cât de bine îl portretizase Alice: profesorul doctor Eugeniu Proca e o personalitate dominatoare, având o distincţie natural-glacială, cu o înfăţişare enigmatică, un lord care-şi dă costumul nou să-l „rodeze“ valetul, spre a nu fi considerat, cumva, strident1… Cred că valetul era demult în şomaj, costumul gris fer, cămaşa albă impecabilă şi cravata subţire, neagră, uneori cu dungi, îmi păreau a fi aceleaşi purtate în timpul plenarelor Consiliului Sanitar Superior, când tovarăşa Găinuşă îl sorbea din ochi auzindu-l cum îi ceartă pe medici că nu cresc natalitatea. Numai că el o ducea cu preşul, făcându-se doar că-şi admonestează confraţii2. Natalitatea scădea nu din vina doctorilor, ci a foamei, frigului, mizeriei generale, pe care tovarăşul ministru al sănătăţii Eugen Proca le cunoştea prea bine…
   – Îmi permiteţi să vă urez sănătate şi la mulţi ani! (Îmi întinde şi-mi strânge cu fermitate mâna. Remarc cearcănele din jurul ochilor, parcă mai adâncite ca de obicei, faţa uşor emaciată, fruntea înaltă. Părul – albit: îmbătrâneşte profesorul, îmi zic. Îi ofer volumul deschis la pagina cu interviul.)
   – Multumesc. Şi dumitale, de asemenea, sănătate! (Foiletează câteva clipe cartea; nu-şi priveşte fotografia cu plăcere.) Vă urmăresc număr de număr şi mă bucur să constat că aţi rămas o publicaţie de elită. Şi nu m-am înşelat când am fost de acord să vii la ziar. Ţineţi-o tot aşa, văd că eşti încă tânăr… Nu ştergeţi cu buretele tot ce a fost bun şi nu vă renegaţi părinţii spirituali! (Scurt şi la obiect, milităreşte.)
   – Am înţeles, să trăiţi! mi-a venit să zic, amintindu-mi că începuse ca student la medicină militară şi mizând pe spiritul său adesea ludic. Dar m-a oprit la timp acel „nu vă renegaţi părinţii profesionali“: deşi trecuseră zece ani, rămăsese marcat de felul cum vreo câţiva colaboratori, imediat după 22 decembrie ’89, deveniţi peste noapte „revoluţionari“, se purtaseră cu el. „Atunci, în efervescenţa tulburătoare de minţi omeneşti, unul dintre colaboratori, fiu de ofiţer în perioada dictaturii, a lansat zvonul că profesorul Proca se afla în cabinet, cu portretul lui Nicolae Ceauşescu în braţe şi plânge. S-a trezit cu un grup de agitaţi din Spitalul Fundeni care au dat buzna în biroul său şi care au plecat, totuşi jenaţi, găsindu-l lucrând…“3. Alţi câţiva i-au reproşat că nu-i coopta în operaţii dificile şi că nu se ocupă de promovarea lor. Cu proverbialul său calm, dar, sigur, cu sufletul înnegurat, a demontat toate aceste reproşuri: condica de operaţii, revistele şi tratatele în care şi-i lua coautori au fost dovezile. În interviul acordat dnei Alice Ţuculescu4 declara la un moment dat „Chirurgia cere îndemânare, dar şi curaj controlat. Totodată, imaginaţie, inspiraţie, prezenţă de spirit… Mai e nevoie şi să reacţionezi rapid, competent, în momente critice. Iată ce-i deosebeşte, cred, pe chirurgi (din păcate, puţini la număr) de alţi specialişti. Şi între chirurgi există o ierarhie severă. Orwell, parcă, spunea că toţi suntem egali, numai că… unii mai egali decât alţii. Mă refer la cei ce deschid căi noi şi trag după ei specialitatea. Judecata de valoare aparţine însă posterităţii. Contemporanii nu par dispuşi să acorde niciun fel de prioritate. Sau devin «amnezici» Reputaţia unui chirurg o face în primul rând bolnavul, mediatizatorul nostru cel mai bun. Un celebru medic austriac enumera trei mari duşmani ai chirurgului: alcoolul – cel ce operează nu trebuie să bea, pentru că oricând poate fi chemat la o urgenţă; burta – dacă este mare, nu mai ajungi la masa de operaţie; plus… primul asistent –întotdeauna gata să-ţi ia locul. Sper că nu aveţi a vă plânge Din fericire, mai sunt şi asistenţi capabili să recunoască ce le-ai dăruit. Şi că din viaţa ta ai făcut-o! Pregetă uneori să-şi aducă aminte, dar nu pot nega faptul că actul chirurgical se învaţă cu un maestru“. Şi iarăşi bine că n-am răspuns milităreşte: nu ştiam atunci că în 1950 fusese dat afară din Institutul Medico-Militar… De ce? Aveam să aflu abia acum, când s-au deschis pentru cercetători Arhivele CNSAS şi dosarele CC al PCR5.
   La 12 sept. 1964, tovarăşul Proca Gh. Eugeniu, asistent la Institutul Medico-Farmaceutic din Bucureşti, candidat de partid din 27 iun. 1962, cere Organizaţiei de Bază PCR a Spitalului „Panduri“ să fie primit în rândul membrilor de partid. În spatele acestei decizii era dorinţa firească de promovare profesională: de aproape zece ani bătea pasul pe loc ca asistent prin concurs (1953) al profesorului Th. Burghele la Clinica de Chirurgie generală şi Urologie de la „Panduri“, era candidat în ştiinţe (1957), iar profesorul – un vizionar – se gândea la iniţierea activităţii de transplant renal. E. Proca, Mihai Neagoe, Dan Costescu, Dragoş Momiceanu şi Cezar Vlad fuseseră trimişi la specializare în acest domeniu (Proca, stagii la Institutul de Urologie din Londra, 1963–1964, iar mai târziu la Harvard Medical School, Boston, Stuttgart,  Edinburgh, Baylor College, Houston, Texas). Cei doi colegi, Proca şi M. Neagoe, lucrau deja şi în secţia de dializă renală. Or, era puţin probabil ca fără „atuul“ de membru al Partidului, cineva să poată spera la titluri şi poziţii în ierarhia medicală care să-i permită decizii profesionale de anvergură, chiar dacă lucrurile în această privinţă nu deveniseră la fel de „controlate“ cum aveau să fie după 1970 (prin grija „Cabinetului 2“, condus de viitoarea „academician de renume mondial“, Elena Ceauşescu6). Th. Burghele, în acel moment încă rector al IMF Bucureşti, şi-l dorea pe „Procust“, cum îl poreclise, conferenţiar. Îl aprecia – îndeosebi pentru forţa de muncă, asemănătoare cu a sa, pentru meticulozitate şi exigenţă, pentru disponibilitatea sacrificiului închinat bolnavului. „Procust“ îl însoţeşte la Paris pentru operaţia de cataractă, gest de mare încredere din partea lui Burghele. În interviul amintit7 – o pagină tezaur pentru Iatroistorie, salvată din efemerul articolelor de ziar prin cuprinderea în Caiete, volume existente în marile noastre biblioteci –, profesorul Proca îşi aminteşte: „Atunci Burghele mi-a mărturisit şi lucruri pe care nu le bănuiam, deschizând o fereastră spre a înţelege ceva din sensibilitatea sa de om cu o viaţă interioară incredibil de intensă. Căruia i-aţi preluat toate exigenţele… Acesta a fost şi marele meu handicap – profesional şi social. Atât de puţini sunt cei care suportă autoritarismul! De ce l-am preferat? Fiindcă nimic nu se poate construi fără o disciplină severă, chiar foarte severă. Şi exigent am fost mai întâi cu mine, în fiecare sâmbătă sau duminică, de Paşti, de Crăciun, venind în Clinica – pe care, obişnuit, o părăseam după 14 ore. Ceea ce am ajuns să cer şi colaboratorilor (…). Din cauza acestui sistem aproape militar de disciplină, nu mi-am apropiat suficient elevii. Deşi mă respectau, mă îndoiesc că m-a iubit vreunul… Mai am o consolare, sugerată chiar de profesorul Burghele: Generalii mormăie în spatele lui Napoleon, dar îl urmează. Păstrând proporţiile, cred că ceea ce i-a determinat pe atâţia specialişti să se îndrepte spre mine a fost generozitatea profesională“. (…)
    Aşadar, răspunzând solicitării, la 18 sept. 1964, are loc Adunarea generală a comuniştilor din OB – PCR de la „Panduri“, deschisă de tovarăşul secretar Anastasatu8. Bun prilej pentru evocarea biografiei candidatului. Născut în comuna Godeni din fostul judeţ Muscel (în acel moment, judeţul Argeş), Eugeniu Proca, unic fiu al ţăranului mijlocaş Gh. C. Proca şi al Mariei (avere 2,75 ha pământ arabil, suprafaţă înscrisă în gospodăria colectivă), a fost de mic cu drag de carte. A absolvit liceul Dinicu Golescu (1945) din Câmpulung Muscel, cel mai vechi oraş din Ţara Românească, cu vestigii din epoca bronzului şi o istorie bogată în evenimente. Cu Diploma de Merit obţinută, se înscrie la cursurile Secţiei de Medicină Militară a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (studenţii, provenind din familii fără posibilităţi materiale, beneficiau de facilităţi în ceea ce priveşte cazarea şi îmbrăcămintea), de unde, pentru motive neîntemeiate, va fi exclus în anul al patrulea, îngăduindu-i-se totuşi să-şi încheie studiile (ca student civil) la Facultatea străjuită de statuia generalului-întemeietor, dr. Carol Davila, din bd. Eroilor Sanitari, facultate pe care o va absolvi în 1953. Deşi şef de promoţie, a fost repartizat în regiunea Bacău – medic consultant la policlinica din Comăneşti (şi la mina de cărbuni „Lumina“). Promovează concursul de selecţie organizat de IMF Bucureşti, devenind o scurtă perioadă preparator la Anatomie, apoi asistent universitar la Clinica Chirurgicală. Din 1953 şi până în 1957, a fost „aspirant“ în ştiinţe cu frecvenţă, drept câştigat prin concurs, iar în 1957 (la 30 de ani), îşi susţine teza de doctorat: „Insuficienţa renală acută, fiziopatologie, diagnostic şi tratament“. Soţia candidatului: Andrei V. Sabina, născută la Hotin, Briceni (acum, URSS), e de profesie contabil. Soţii au două fetiţe gemene (Lavinia şi Ruxandra) născute în 1954 – se arată în documentele candidatului. Nimeni din familie n-a făcut politică reacţionară şi nici socrul – profesor de liceu. Corul lăudătorilor nu conteneşte: i se enumeră meritele profesionale, calităţile morale – modestie, cinste – dar e criticată activitatea obştească, „mult sub posibilităţile tovarăşului“ iar cea „depusă“ vizează tot pregătirea sa profesională: secretar al Secţiei de Chirurgie a Filialei USSM Bucureşti, al revistei de Chirurgie… A activat totuşi în cadrul Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, ţinând conferinţe la fabrica de bere „Luther“ (!), devenită Griviţa, şi la „Adesgo“, fabrica producătoare de ciorapi şi lenjerie (!), celebră şi după evenimentele din ’89… A fost responsabil cu asigurările sociale în grupa sindicală… Şi s-a implicat în activităţi sportive şi artistice! (Din dosarul de candidat.) Participanţii, poate interesaţi, poate absenţi, cu ochii ţintă la tov. secretar ori cu privirea furişată pe sub scaune, ascultă aceste baliverne cronofage. Câteva nume, nu oarecare: tovarăşii Papahagi Emil („se situează printre cei mai buni profesionişti“), Neagu Valentin (îi recomandă „să fie mai combativ în şedinţele sindicale“), Vasile Fica (spune că „publică în reviste străine sovietice şi franceze şi că a activat în cercul de filosofie marxist-leninistă“). În fine, adunarea se animă când trebuie lămurită problema eliminării tovarăşului Proca din Institutul Medico-Militar. Întrebat, tovarăşul arată că a fost dat afară în mod arbitrar, fără motive temeinice de conducerea de-atunci a Institutului (deşi în Ordinul de Eliminare fuseseră trecute motive extrem de grave pentru acele vremuri: refuz de înscriere în UTM). În dosarul de candidat, un tov. Moldovan – care a fost în Institut în anii 1949–1950 – susţine că excluderea a fost abuzivă. Îl consideră o victimă a unor oameni „necorespunzători“ care au fost în conducerea Institutului şi care, ulterior, au fost excluşi ei înşişi din partid şi din armată. De fapt, felul său retras de-a fi, absorbit de studiu, părea infatuare celor care supralicitau cârciumile, chermezele, reuniunile tovărăşeşti. („Tov. Proca Eugen are o mare putere de muncă, este apreciat şi respectat de tovarăşii cu care lucrează pentru temeinica sa pregătire profesională. Manifestă uneori tendinţa de a se izola de oamenii din jurul său“.) „Organele“, analizând motivul excluderii, ajung şi ele la concluzia unui abuz şi-i redau gradul militar retras: locotenent major.
    Ceea ce nu ştiau atunci tovarăşii e că Eugeniu Proca devenise urmăritul Securităţii, pentru că vizitase de două ori obiectivul cu numele de cod „Ella“. A doua oară, împreună cu „individul“ numit Albulescu Ion, medic la Spitalul „Panduri“. Fotografiile din 1963 şi, respectiv, noiembrie 1964, le-ar fi făcut probabil plăcere – erau tineri şi frumoşi (Proca avea puţin peste 30 de ani). „Vina“ lor era aceea că frecventaseră ambasada Regatului Unit al Marii Britanii (obiectivul „Ella“), unde stătuseră de vorbă cu viceconsulul. Şi nu oricum – scrie filatorul – ci în engleză! Motivul, presupun, era acela al deplasării lor în Anglia pentru studii şi întocmirea formalităţilor necesare. (Dosar I/260742, şapte file plus foto.)
    Cu iarba-fiarelor în mână – carnetul roşu – un dosar de cadre fără probleme, dar mai ales bazându-se pe vocaţia şi îndemânarea sa de chirurg, elevul profesorilor Petre Herescu (întemeietorul învăţământului naţional urologic), N. Hortolomei (un „model paideic“, cum îl califică prof. dr. Irinel Popescu pe marele înaintaş) şi Th. Burghele, Eugeniu Proca poate deschide acum lacătul ferecat multora către scara ascensiunii rapide profesionale, sociale, politice. E medic primar, obţine titlul de doctor docent, ajunge conferenţiar universitar (1969), va fi profesor în 1974, iar în anul următor – şef al Clinicii de Urologie de la Spitalul „Fundeni“. Sigur că lucrurile nu s-au petrecut atât de uşor pe cât sunt, mai înainte, enumerate între virgule. Profesorul Burghele este ales, după pensionare, preşedintele Academiei RSR. Valentin Neagu, devenit la rândul său profesor, va ocupa şefia Clinicii de profil de la „Panduri“. Prof. dr. doc. Gh. Olănescu se pensionează, curând va deceda, moment în care la „Fundeni“ se iveşte un post liber; e transferat profesorul Proca. „În aceste împrejurări s-a renunţat atât la activitatea de dializă cât şi la cea de transplant renal“ de la Panduri, viitorul şef de clinică dezvoltându-le la noul său loc de muncă9. „Cu o cultură generală şi medicală vastă, inteligent, expeditiv, tenace, exigent şi meticulos, prof. Proca instruieşte multe generaţii de studenţi şi rezidenţi şi, alături de un colectiv tânăr, formează o şcoală modernă de urologie din care s-au ridicat mulţi şefi de secţii urologice, la spitalele judeţene din ţară, scrie prof. dr. Nicolae Angelescu (preşedinte al Societăţii Române de Chirurgie, timp de şapte ani). În 1980, face primul transplant renal la om şi formează o echipă de tineri, în acest domeniu. Abordează cu succes chirurgia spaţiului retroperitoneal şi a glandelor suprarenale, urologia oncologică şi cea endoscopică. Activitatea ştiinţifică este reprezentată de: elaborarea a peste 400 de lucrări comunicate şi publicate, monografii, cât şi a «Tratatului de patologie chirurgicală» (sub red., 1984). A organizat multe simpozioane, conferinţe şi congrese naţionale de urologie pe teme de actualitate, unde s-au stabilit metode terapeutice care au fost aplicate în toată ţara, şi a participat la multe congrese internaţionale. În 1989, a reînfiinţat Societatea Română de Urologie (funcţionase în cadrul Societăţii de Chirurgie) al cărui preşedinte a fost până în 1998, şi a „Revistei române de Urologie“, fiind redactor şef. De asemenea, a fost secretarul general al revistei „Chirurgia“ (1959–1975) şi apoi redactor şef (1975–1989). A fost prodecan al Facultăţii de Specializare şi Perfecţionare a Medicilor şi Farmaciştilor, rector al UMF Bucureşti (1976–1978) şi ministru al sănătăţii (1978–1985). Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi al altor societăţi medicale naţionale, precum şi internaţionale (Asociaţia Europeană Urologică – 8 ani în comitetul de conducere – Societatea Balcanică de Urologie, Societatea Internaţională de Urologie), în 1996 a fost primit membru de onoare al Academiei Române“10.
    Devine membru supleant al CC al PCR, atât de important încât, suferind – la 17 octombrie 1978 – un politraumatism prin accident de circulaţie, ministrul adjunct de-atunci, dr. Mihail Aldea, îl informează pe tovarăşul secretar general al partidului, Nicolae Ceauşescu, despre diagnostic (traumatism fronto-parietal stâng cu mic hematom sub scalpul parietal stâng şi plagă superficială frontală stângă, traumatism la baza hemitoracelui drept, cu contuzie renală – şi hematurie microscopică remisă), internarea la Elias şi evoluţia favorabilă. La căpătâiul accidentatului s-au aflat în consult somităţi medicale, profesorii C. Arseni, I. Juvara, R. Păun, D. Setlacec, L. Gherasim. La externare, pacientului „i s-a recomandat un concediu medical de 7 zile, după care îşi va relua activitatea cu un program redus de 3 ore, timp de încă o săptămână“ (MS, Cabinetul Ministrului, nr. VIC1-14915). Bineînţeles, nefiind sarcină de partid, profesorul Proca nu a respectat acest concediu… Din dosarul său de cadre rezultă periodice evaluări ale „activităţii“. Una dintre acestea se desfăşoară la 3 sept. 1979, găzduită de „Comitetul de Partid al IMF, Organizaţia de Bază V Medicină Generală“, fiind ocazionată de „propunerea“ ce s-a făcut ca tovarăşul E. Proca să acceadă în organele centrale de partid. Iau cuvântul, neprecupeţindu-şi adjective la gradul superlativ absolut, tovarăşii profesori: Pană Ion, Gherasim Leonida; conferenţiarii Blaja Constantin, Stăncescu Mihai, Pavelescu Ilie; doctorii Popescu Eugeniu, Popa Gheorghe, Focşeneanu Victor. Următoarea evaluare e din 1981 – are loc în şedinţa Biroului executiv al Consiliului de conducere al Ministerului Sănătăţii – în prezenţa tovarăşei Cornelia Filipaş, viceprim-ministru în „Guvernul Ilie Verdeţ“. I se acordă calificativul foarte bine, dar reprezentanta guvernului îi recomandă „să fie mai exigent cu subalternii“; „să aibă în vedere în primul rând (s.n.) rotirea cadrelor, înlocuirea celor care sunt depăşiţi de sarcinile postului pe care-l ocupă şi care au devenit o frână în aplicarea politicii sanitare a partidului şi statului nostru, în rezolvarea operativă a problemelor complexe care stau în faţa Ministerului Sănătăţii.“ (Se zvonea că, spunând anumite adevăruri „Marelui Pitic“, devenind aşadar ea însăşi „o frânâ“, va fi rotită; nu foarte rău însă: ambasador în Danemarca.) Dacă în această frază „lemnoasă“ se înlocuieşte „politica sanitară“ şi denumirea ministerului cu oricare altele (ex. politica financiară, Ministerul Învăţământului etc.), recomandarea tovarăşei Filipaş rămâne la fel de potrivită…
   Th. Burghele moare în februarie 1977. Din 1975 şi până la numirea ca titular la Ministerul Sănătăţii a profesorului Proca (18 sept. 1978), fotoliul ministerial va fi ocupat de prof. dr. Radu Păun şi de dr. Nicolae Nicolaescu, doi ministri „pană“, fără vreo realizare ieşită din comun. Să spunem: aşa erau vremurile, ideile veneau întotdeauna de „sus“, aceşti demnitari erau doar executanţi aşteptând cu nerăbdare să fie înlocuiţi înainte de a face vreo boroboaţă şi a trebui, în consecinţă, să plătească. Ministrul Eugen Proca s-a împotrivit acestei ipostaze de pasivitate. Nu întotdeauna reuşea. Dominantă era în acea perioadă problematica natalităţii, transferată eronat numai în responsabilitatea corpului medical. Cu diplomaţie – considerându-se reprezentant al breslei şi nu al puterii – E. Proca face eforturi de a semnala „conducerii de partid şi de stat“ cauzele reale ale „crahului“ natalităţii, ale creşterii mortalităţii materno-infantile, ale deceselor secundare unor avorturi provocate… Un director din Ministerul Sănătăţii11 îşi aminteşte că la o Plenară lărgită a Consiliului Sanitar Superior pe teme demografice, specialiştii Ministerului trebuiau să prezinte un raport în faţa şefului statului, conducătorilor de partid şi a altor participanţi atent „selecţionaţi“. Raportul finalizat a fost trimis, conform uzanţei, la CC al PCR. „Spre surprinderea ministrului însă, la Plenară i s-a dat acestuia să citească un alt text întocmit la Comitetul Central, cel iniţial fiind retras şi nemaiapărând niciodată. Bineînţeles că noul text era politizat la maximum şi extrem de virulent la adresa pesonalului medico-sanitar. Pentru adevăraţii profesionişti din ţară, conţinutul raportului a fost dezamăgitor, fiindu-le necunoscut mecanismul întocmirii sale. (…) S-ar putea spune, fără teama de a greşi, că în urma acestui episod regizat de artizanii regimului totalitar, ministrul Eugeniu Proca a devenit mai vulnerabil. Nu însă şi profesorul (sublinierea cu italice îmi aparţine), care şi-a continuat cu acelaşi aplomb şi succes profesia de care avea să-şi lege şi realizarea primului transplant de rinichi, eveniment de rezonanţă regională europeană.“ (După ’89 i se spunea: – Aţi fost ministrul lui Ceauşescu! De ce? Ba chiar medicul lui personal! – Cineva trebuia să îndeplinească şi această servitute, răspundea profesorul, după ce-şi privea interlocutorul, adânc, în ochi. Şi gândea: dumneata – în acele condiţii – ai fi avut îndrăzneala să spui nu?) Muncea pe brânci: la ora şase dimineaţa era la consultaţii. (Portarii „Fundeniului“ erau disperaţi să nu-i surprindă dormind sefu’.) Apoi începea programul operator. Eventual, cursuri. Se sfătuia cu şefii de secţie, între care îi aprecia în mod deosebit pe Setlacec, Anghel Popescu, Şt. Berceanu, Al. Oproiu, ori cu mai tinerii Irinel Popescu şi Ioanel Sinescu. La ora 11, intra în Minister şi începea să rezolve problemele administrative, deloc puţine, şi mai ales să acorde audienţe ascultând, uneori cu dezgust, cum colegi de-ai săi se „turnau“ unii pe alţii… Ca ministru, realizările sale sunt într-adevăr excepţionale pentru acea perioadă, ex.: reintroducerea concursului de secundariat şi a examenelor de primariat, reînfiinţarea Bibliotecii Medicale, a ziarului „Muncitorul sanitar“ pe care şi l-a dorit „medicalizat“, salariu preferenţial pentru medicii din Delta Dunării, deschiderea unor noi spitale... La rectorat – şedinţele erau zilnice – colabora în foarte bune condiţii cu cei trei prorectori: Leonida Gherasim, Gh. Goldiş, I. Gall. Adeseori era chemat „sus“, să dea socoteală ori să primească indicaţii… Aveam obligaţia – la fel ca alţi „ofiţeri de serviciu“ la cabinetul ministrului, ca, în momentul producerii unor evenimente de o anumită importanţă (mai ales cu implicaţii sanitar-medicale), să-l apelăm la telefon, să raportăm situaţia şi să îndeplinim ceea ce decidea. Mi s-a întâmplat de câteva ori după miezul nopţii. Cu aprehensiune, formam numărul său de acasă. Răspundea soţia sa, trezită din somn: – Ţi-l trec imediat, dragă, nu-l deranjezi, citeşte în bibliotecă… Pe timpul ministeriatului său nu a renunţat la participarea – alături de aproape toţi urologii din ţară (pe care îi cunoştea personal), îndeosebi a multor tineri în formare – la simpozioane. Alegea, în general, o singură temă importantă. Au fost reuniuni profesionale de mare eficienţă formativă şi nu numai. Aceasta pentru că la sfârşitul lor, profesorul emitea, cu extraordinara sa capacitate de sinteză, o serie de enunţuri care deveneau protocoale de diagnostic şi de tratament în tuberculoza uro-genitală, cancerul de prostată, tumorile renale – ca să citez subiectele de care încă îmi amintesc. Aceste concluzii se propuneau acceptului celor prezenţi – profesori, şefi de secţii de urologie – şi, după o atentă revizuire redacţională (sublinierea mea), cu acordul său, se publicau, devenind cvasiobligatorii: adevărate ghiduri de comportament medical în afecţiunile luate în discuţie. De altfel, în legătură cu respectul faţă de cuvântul scris, profesorul Setlacec îşi aminteşte: „Am conceput două monografii cu profesorul Proca. Am discutat periodic şi schimbam textele. Proca intervenea nu numai cu date din propria experienţă sau de literatură, dar intervenea deseori şi în stilizarea textelor făcute de mine, iar Proca are un talent de a scrie, de a redacta, un stil care cred că nu are egal în lumea noastră medicală. (Dan Setlacec, Amintiri, mărturii, opinii – Interviu realizat de dr. Dora Petrilă, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, p. 248.)
   În 2011, ziarista Floriana Jucan află întâmplător că la Spitalul „Colentina“ lucrează dr. Ruxandra Pătraşcu, medic primar în Medicină internă, şef de lucrări, una din gemenele profesorului Proca. (Despre cele două fiice – Lavinia şi Ruxandra – clevetitorii afirmau că au fost trimise la studii în Canada de influentul lor părinte. Un neadevăr, ca multe altele de acelaşi fel.) Nimerit prilej pentru un gazetar să consemneze aspecte inedite din viaţa profesorului (decedat la 7 martie 2004, în Spitalul „Fundeni“, a doua lui „casă“, acolo unde a dorit să fie îngrijit): „– Tatăl nostru a fost un părinte exigent, uneori aspru, ne-a crescut în respectul unor valori pe care şi le-a impus în primul rând lui, în formarea sa ca medic şi om: disciplină, rigoare, corectitudine, morală. (…)“ „– Era un om instruit, şi-a cultivat pasiuni nobile, numismatică, istorie, muzică, literatură. Nu uita niciodată să o preţuiască pe mama şi să ne spună nouă, copiilor şi nepoţilor, în ce mod determinant cariera sa profesională s-a datorat sprijinului mamei noastre şi solidităţii familiei. Ne-a spus de multe ori că «partenerul de viaţă te ridică sau te coboară», el considerând că este un exemplu fericit. (…)“; „–… nu dezvăluia niciodată detalii despre pacienţii săi celebri, nici măcar familiei. «Ar fi fost împotriva eticii şi deontologiei profesionale» (…)“; „– În ciuda tuturor performanţelor sale medicale, profesorul Eugen Proca nu-şi găseşte numele pe frontispiciul niciunui spital din România şi nici măcar al Institutului de Urologie de la Fundeni. (…)“; „– A marcat multe destine, dar l-am auzit spunând de mai multe ori că «recunoştinţa este o povară prea greu de purtat»“12.
   Chiar dacă ceea ce compulsez şi redau în textul de mai sus se bazează pe primatul şi autenticitatea documentului, îmi iau libertatea opiniei de a afirma că marele chirurg şi profesor Eugeniu Proca nu şi-a dorit puterea ca scop în sine, ci ca mijloc pentru a face ca Urologia, în special – Chirurgia românească, în general – să progreseze, să se afirme şi să fie recunoscută în lume, ceea ce – şi prin continuatorii săi de astăzi – a obţinut. Profesorul Eugeniu Proca este considerat, cu dreptate, creatorul Şcolii moderne de Urologie din ţara noastră13.
1. „Enigmatic, cu o distincţie natural-glacială întărită de trecerea anilor, preferând tonul coborât şi gestul fără volute, prof. dr. Eugeniu Proca intimidează interlocutorul. Mai ales că pare întotdeauna stăpân pe situaţie… O personalitate dominatoare. Deşi, după cum pipăie terenul discuţiilor în căutarea eventualelor „mine“ îi simţi crisparea şi chiar o anume nesiguranţă. Cu garda mereu ridicată, acest intelectual de elită vorbeşte puţin şi la obiect. (Respectă prea mult cuvântul şi cunoscându-i bine efectele, nu riscă, poate, să fie „descifrat“). Până şi concesiile minimale ale procesului de „captatio“ le acceptă cu dificultate. Sub teroarea lucidităţii şi a ideii de eficienţă, ignoră sau situează pe un plan secund tentaţia de a impresiona facil auditoriul. Sigur, e un antihistrionic. În lumea noastră medicală, face chiar figură aparte… Figura lordului ce-şi dă costumul nou să-l „rodeze“ valetul, spre a nu fi considerat, cumva, strident. Este, într-adevăr, opusul „burta-verzimii“. Cultivat, adept al rigorii clasice şi mergând cu exigenţa profesională până la pedanterie, dispreţuieşte orice strălucire conjuncturală. Obsesia sa de acum? Să ţină pasul cu propriile performanţe. Adică, de deschizător de drumuri, creator de şcoală şi autoritate în urologia românească. Pentru că, pragmatic, meticulos şi perfecţionist, are în sânge în primul rând datoria faţă de posteritate“. (Alice Ţuculescu, Performanţa ca formulă de supravieţuire, interviu cu dl acad. Eugen Proca, „Viaţa medicală“ nr. 49 din 8 decembrie 2000, convorbire reprodusă şi în Caietele „Vieţii medicale“, vol. VI („Anul 2000, o lume în schimbare“, redactor de carte, dr. Mihail Mihailide, Editura Viaţa Medicală Românească, p. 199–207)

2. „Ministrul, adânc cunoscător al firilor omeneşti, când o vedea dezlănţuindu-se, pentru a o contracara, mima cu o artă deosebită indignarea, supralicitând-o. Ba chiar propunea ca anumite pasaje ale discuţiilor să fie făcute publice, ceea ce sidera «tigrul», care nu era dispus să se afle de stăpânire că în domeniul de care răspundea, lucrurile mergeau prost, ceea ce ar fi însemnat schimbarea «domniei-sale»! Deci spaima funcţiona perfect, în întreaga ierarhie.“ (Dr. Sebastian Nicolau, Avatarurile unui jurământ. Periplu în cabinetele a opt miniştri ai sănătăţii, Proiect editorial realizat de Tarus Media, Bucureşti, 2010, p. 107

3. Dr. Sebastian Nicolau, op. cit., p. 115

4. Alice Ţuculescu, op. cit., p. 201

5. Arhivele Naţionale ale României, Fond CC al PCR. Secţia cadre. Vol. III. Literele P-Z (P/1756, Proca Eugeniu.); Arhivele CNSAS – dosar I/260742.

6. Elena Ceauşescu devine membru al Comitetului Executiv în 1972; doi ani mai târziu – preşedinte al Consiliului pentru Ştiinţă şi Tehnologie; 1979 – membru al Biroului Permanent, preşedinte al comisiei de cadre a CC al PCR şi prim-viceprim-ministru.

7. Alice Ţuculescu, op. cit., p. 202

8. C. Anastasatu, profesor de Ftiziologie, în acel moment director-adjunct la Institutul de Ftiziologie, ulterior rector la IMF Bucureşti, membru corespondent al Academiei RSR şi, după 1990, titular al Academiei Române

9. Dr. Cezar Vlad, Istoricul Spitalului Prof. Theodor Burghele, în „Istoria Urologiei Româneşti“, coordonator: acad. prof. dr. L. M. Popescu, prof. dr. I. Sinescu, prof. dr. V. Tode, Ed. Universitară Carol Davila, 2009

10. Prof. dr. Nicolae Angelescu, In Memoriam Eugen Proca, Revista Română de Chirurgie: http//www.revistachirurgia.ro

11. Dr. Sebastian Nicolau, op. cit., p. 112, 113

12. Floriana Jucan, Ruxandra Pătraşcu, despre tatăl ei, prof. dr. Eugeniu Proca: Nu cred că a fost un om fericit!: http/old.qmagazine.ro (31 ian. 2011)

13. În excepţionalul interviu acordat Dorei Petrilă – corectat de mâna sa (cuprins în „Spitalul Fundeni: istorie, destine“ de Dora Petrilă, Martin S. Martin, Ed. Humanitas, 2004, lucrare de referinţă pentru toţi cei interesaţi de destinele personalităţilor acestei mari instituţii medicale), profesorul declară că numai din poziţia de ministru al sănătăţii a putut întreprinde cele necesare transplantului, de la pregătirea personalului în afara ţării şi până la aparatura performantă, luptând cu o inerţie fantastică a sistemului, cu sărăcia de atunci, cu dezinteresul.


Abonament VM 600x600-01 v3b

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Până la 31 decembrie 2020, ai reducere la prețul abonamentului pe 12 luni și ceva în plus:
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.