Urcam
spre Clinica de Urologie de la „Fundeni“, când l-am văzut coborând. Intenţionam
să-i ofer volumul şase abia apărut al Caietelor
«Vieţii medicale»: „Anul 2000, o lume în schimbare“. În Caiete, antologasem cel mai frumos interviu pe care îl acordase
vreodată: „Performanţa ca formulă de supravieţuire“. Autoare, jurnalista Alice Ţuculescu.
Foloseam prilejul şi pentru a-l felicita: aniversase – la 12 ianuarie 2001 – 74
de ani. Privindu-l, până să ne întâlnim, cam pe la mijlocul scării, am
realizat, încă o dată, cât de bine îl portretizase Alice: profesorul doctor Eugeniu Proca e o personalitate dominatoare,
având o distincţie natural-glacială, cu o înfăţişare enigmatică, un lord care-şi
dă costumul nou să-l „rodeze“ valetul, spre a nu fi considerat, cumva, strident1…
Cred că valetul era demult în şomaj, costumul gris fer, cămaşa albă impecabilă şi cravata subţire, neagră, uneori
cu dungi, îmi păreau a fi aceleaşi purtate în timpul plenarelor Consiliului
Sanitar Superior, când tovarăşa Găinuşă îl sorbea din ochi auzindu-l cum îi
ceartă pe medici că nu cresc natalitatea. Numai că el o ducea cu preşul, făcându-se
doar că-şi admonestează confraţii2. Natalitatea scădea nu din vina
doctorilor, ci a foamei, frigului, mizeriei generale, pe care tovarăşul
ministru al sănătăţii Eugen Proca le cunoştea prea bine…
–
Îmi permiteţi să vă urez sănătate şi la mulţi ani! (Îmi întinde şi-mi strânge
cu fermitate mâna. Remarc cearcănele din jurul ochilor, parcă mai adâncite ca
de obicei, faţa uşor emaciată, fruntea înaltă. Părul – albit: îmbătrâneşte
profesorul, îmi zic. Îi ofer volumul deschis la pagina cu interviul.)
–
Multumesc. Şi dumitale, de asemenea, sănătate! (Foiletează câteva clipe cartea;
nu-şi priveşte fotografia cu plăcere.) Vă urmăresc număr de număr şi mă bucur să
constat că aţi rămas o publicaţie de elită. Şi nu m-am înşelat când am fost de
acord să vii la ziar. Ţineţi-o tot aşa, văd că eşti încă tânăr… Nu ştergeţi cu
buretele tot ce a fost bun şi nu vă renegaţi părinţii spirituali! (Scurt şi la
obiect, milităreşte.)
–
Am înţeles, să trăiţi! mi-a venit să zic, amintindu-mi că începuse ca student
la medicină militară şi mizând pe spiritul său adesea ludic. Dar m-a oprit la
timp acel „nu vă renegaţi părinţii profesionali“: deşi trecuseră zece ani, rămăsese
marcat de felul cum vreo câţiva colaboratori, imediat după 22 decembrie ’89,
deveniţi peste noapte „revoluţionari“, se purtaseră cu el. „Atunci, în
efervescenţa tulburătoare de minţi omeneşti, unul dintre colaboratori, fiu de
ofiţer în perioada dictaturii, a lansat zvonul că profesorul Proca se afla în
cabinet, cu portretul lui Nicolae Ceauşescu în braţe şi plânge. S-a trezit cu
un grup de agitaţi din Spitalul Fundeni care au dat buzna în biroul său şi care
au plecat, totuşi jenaţi, găsindu-l lucrând…“3. Alţi câţiva i-au
reproşat că nu-i coopta în operaţii dificile şi că nu se ocupă de promovarea
lor. Cu proverbialul său calm, dar, sigur, cu sufletul înnegurat, a demontat
toate aceste reproşuri: condica de operaţii, revistele şi tratatele în care şi-i
lua coautori au fost dovezile. În interviul acordat dnei Alice Ţuculescu4
declara la un moment dat „Chirurgia cere îndemânare, dar şi curaj controlat.
Totodată, imaginaţie, inspiraţie, prezenţă de spirit… Mai e nevoie şi să reacţionezi
rapid, competent, în momente critice. Iată ce-i deosebeşte, cred, pe chirurgi
(din păcate, puţini la număr) de alţi specialişti. Şi între chirurgi există o
ierarhie severă. Orwell, parcă, spunea că toţi suntem egali, numai că… unii mai
egali decât alţii. Mă refer la cei ce deschid căi noi şi trag după ei
specialitatea. Judecata de valoare aparţine însă posterităţii. Contemporanii nu
par dispuşi să acorde niciun fel de prioritate. Sau devin «amnezici»… Reputaţia unui chirurg o face în
primul rând bolnavul, mediatizatorul nostru cel mai bun. Un celebru medic
austriac enumera trei mari duşmani ai
chirurgului: alcoolul – cel ce
operează nu trebuie să bea, pentru că oricând poate fi chemat la o urgenţă; burta – dacă este mare, nu mai ajungi la
masa de operaţie; plus… primul asistent –întotdeauna gata să-ţi ia locul. Sper că nu aveţi a vă plânge… Din fericire, mai sunt şi asistenţi
capabili să recunoască ce le-ai dăruit. Şi că din viaţa ta ai făcut-o! Pregetă
uneori să-şi aducă aminte, dar nu pot nega faptul că actul chirurgical se învaţă
cu un maestru“. Şi iarăşi bine că n-am răspuns milităreşte: nu ştiam atunci că
în 1950 fusese dat afară din Institutul Medico-Militar… De ce? Aveam să aflu
abia acum, când s-au deschis pentru cercetători Arhivele CNSAS şi dosarele CC
al PCR5.
La
12 sept. 1964, tovarăşul Proca Gh. Eugeniu, asistent la Institutul
Medico-Farmaceutic din Bucureşti, candidat de partid din 27 iun. 1962, cere
Organizaţiei de Bază PCR a Spitalului „Panduri“ să fie primit în rândul
membrilor de partid. În spatele acestei decizii era dorinţa firească de
promovare profesională: de aproape zece ani bătea pasul pe loc ca asistent prin
concurs (1953) al profesorului Th. Burghele la Clinica de Chirurgie generală şi
Urologie de la „Panduri“, era candidat în ştiinţe (1957), iar profesorul – un
vizionar – se gândea la iniţierea activităţii de transplant renal. E. Proca,
Mihai Neagoe, Dan Costescu, Dragoş Momiceanu şi Cezar Vlad fuseseră trimişi la
specializare în acest domeniu (Proca, stagii la Institutul de Urologie din
Londra, 1963–1964, iar mai târziu la Harvard Medical School, Boston,
Stuttgart, Edinburgh, Baylor College,
Houston, Texas). Cei doi colegi, Proca şi M. Neagoe, lucrau deja şi în secţia
de dializă renală. Or, era puţin probabil ca fără „atuul“ de membru al
Partidului, cineva să poată spera la titluri şi poziţii în ierarhia medicală
care să-i permită decizii profesionale de anvergură, chiar dacă lucrurile în
această privinţă nu deveniseră la fel de „controlate“ cum aveau să fie după
1970 (prin grija „Cabinetului 2“, condus de viitoarea „academician de renume
mondial“, Elena Ceauşescu6). Th. Burghele, în acel moment încă
rector al IMF Bucureşti, şi-l dorea pe „Procust“, cum îl poreclise, conferenţiar.
Îl aprecia – îndeosebi pentru forţa de muncă, asemănătoare cu a sa, pentru
meticulozitate şi exigenţă, pentru disponibilitatea sacrificiului închinat
bolnavului. „Procust“ îl însoţeşte la Paris pentru operaţia de cataractă, gest
de mare încredere din partea lui Burghele. În interviul amintit7 – o
pagină tezaur pentru Iatroistorie, salvată din efemerul articolelor de ziar
prin cuprinderea în Caiete, volume
existente în marile noastre biblioteci –, profesorul Proca îşi aminteşte:
„Atunci Burghele mi-a mărturisit şi lucruri pe care nu le bănuiam, deschizând o
fereastră spre a înţelege ceva din sensibilitatea sa de om cu o viaţă interioară
incredibil de intensă. Căruia i-aţi preluat toate exigenţele…
Acesta a fost şi marele meu handicap – profesional şi social. Atât de puţini
sunt cei care suportă autoritarismul! De ce l-am preferat? Fiindcă nimic nu se
poate construi fără o disciplină severă, chiar foarte severă. Şi exigent am
fost mai întâi cu mine, în fiecare sâmbătă sau duminică, de Paşti, de Crăciun,
venind în Clinica – pe care, obişnuit, o părăseam după 14 ore. Ceea ce am ajuns
să cer şi colaboratorilor (…). Din cauza acestui sistem aproape militar de
disciplină, nu mi-am apropiat suficient elevii. Deşi mă respectau, mă îndoiesc
că m-a iubit vreunul… Mai am o consolare, sugerată chiar de profesorul
Burghele: Generalii mormăie în spatele lui Napoleon, dar îl urmează. Păstrând
proporţiile, cred că ceea ce i-a determinat pe atâţia specialişti să se
îndrepte spre mine a fost generozitatea profesională“. (…)
Aşadar,
răspunzând solicitării, la 18 sept. 1964, are loc Adunarea generală a comuniştilor
din OB – PCR de la „Panduri“, deschisă de tovarăşul secretar Anastasatu8.
Bun prilej pentru evocarea biografiei candidatului. Născut în comuna Godeni din
fostul judeţ Muscel (în acel moment, judeţul Argeş), Eugeniu Proca, unic fiu al
ţăranului mijlocaş Gh. C. Proca şi al Mariei (avere 2,75 ha pământ arabil,
suprafaţă înscrisă în gospodăria colectivă), a fost de mic cu drag de carte. A
absolvit liceul Dinicu Golescu (1945) din Câmpulung Muscel, cel mai vechi oraş
din Ţara Românească, cu vestigii din epoca bronzului şi o istorie bogată în
evenimente. Cu Diploma de Merit obţinută, se înscrie la cursurile Secţiei de
Medicină Militară a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (studenţii, provenind
din familii fără posibilităţi materiale, beneficiau de facilităţi în ceea ce
priveşte cazarea şi îmbrăcămintea), de unde, pentru motive neîntemeiate, va fi
exclus în anul al patrulea, îngăduindu-i-se totuşi să-şi încheie studiile (ca
student civil) la Facultatea străjuită de statuia generalului-întemeietor, dr.
Carol Davila, din bd. Eroilor Sanitari, facultate pe care o va absolvi în 1953.
Deşi şef de promoţie, a fost repartizat în regiunea Bacău – medic consultant la
policlinica din Comăneşti (şi la mina de cărbuni „Lumina“). Promovează
concursul de selecţie organizat de IMF Bucureşti, devenind o scurtă perioadă
preparator la Anatomie, apoi asistent universitar la Clinica Chirurgicală. Din
1953 şi până în 1957, a fost „aspirant“ în ştiinţe cu frecvenţă, drept câştigat
prin concurs, iar în 1957 (la 30 de ani), îşi susţine teza de doctorat:
„Insuficienţa renală acută, fiziopatologie, diagnostic şi tratament“. Soţia
candidatului: Andrei V. Sabina, născută la Hotin, Briceni (acum, URSS), e de
profesie contabil. Soţii au două fetiţe gemene (Lavinia şi Ruxandra) născute în
1954 – se arată în documentele candidatului. Nimeni din familie n-a făcut
politică reacţionară şi nici socrul – profesor de liceu. Corul lăudătorilor nu
conteneşte: i se enumeră meritele profesionale, calităţile morale – modestie,
cinste – dar e criticată activitatea obştească, „mult sub posibilităţile tovarăşului“
iar cea „depusă“ vizează tot pregătirea sa profesională: secretar al Secţiei de
Chirurgie a Filialei USSM Bucureşti, al revistei de Chirurgie… A activat totuşi
în cadrul Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, ţinând conferinţe la
fabrica de bere „Luther“ (!), devenită Griviţa, şi la „Adesgo“, fabrica producătoare
de ciorapi şi lenjerie (!), celebră şi după evenimentele din ’89… A fost
responsabil cu asigurările sociale în grupa sindicală… Şi s-a implicat în
activităţi sportive şi artistice! (Din dosarul de candidat.) Participanţii,
poate interesaţi, poate absenţi, cu ochii ţintă la tov. secretar ori cu
privirea furişată pe sub scaune, ascultă aceste baliverne cronofage. Câteva
nume, nu oarecare: tovarăşii Papahagi Emil („se situează printre cei mai buni
profesionişti“), Neagu Valentin (îi recomandă „să fie mai combativ în şedinţele
sindicale“), Vasile Fica (spune că „publică în reviste străine sovietice şi
franceze şi că a activat în cercul de filosofie marxist-leninistă“). În fine,
adunarea se animă când trebuie lămurită problema eliminării tovarăşului Proca
din Institutul Medico-Militar. Întrebat, tovarăşul arată că a fost dat afară în
mod arbitrar, fără motive temeinice de conducerea de-atunci a Institutului (deşi
în Ordinul de Eliminare fuseseră trecute motive extrem de grave pentru acele
vremuri: refuz de înscriere în UTM). În dosarul de candidat, un tov. Moldovan –
care a fost în Institut în anii 1949–1950 – susţine că excluderea a fost abuzivă.
Îl consideră o victimă a unor oameni „necorespunzători“ care au fost în
conducerea Institutului şi care, ulterior, au fost excluşi ei înşişi din partid
şi din armată. De fapt, felul său retras de-a fi, absorbit de studiu, părea
infatuare celor care supralicitau cârciumile, chermezele, reuniunile tovărăşeşti.
(„Tov. Proca Eugen are o mare putere de muncă, este apreciat şi respectat de
tovarăşii cu care lucrează pentru temeinica sa pregătire profesională. Manifestă
uneori tendinţa de a se izola de oamenii din jurul său“.) „Organele“, analizând
motivul excluderii, ajung şi ele la concluzia unui abuz şi-i redau gradul
militar retras: locotenent major.
Ceea
ce nu ştiau atunci tovarăşii e că Eugeniu Proca devenise urmăritul Securităţii,
pentru că vizitase de două ori obiectivul cu numele de cod „Ella“. A doua oară,
împreună cu „individul“ numit Albulescu Ion, medic la Spitalul „Panduri“.
Fotografiile din 1963 şi, respectiv, noiembrie 1964, le-ar fi făcut probabil plăcere
– erau tineri şi frumoşi (Proca avea puţin peste 30 de ani). „Vina“ lor era
aceea că frecventaseră ambasada Regatului Unit al Marii Britanii (obiectivul
„Ella“), unde stătuseră de vorbă cu viceconsulul. Şi nu oricum – scrie
filatorul – ci în engleză! Motivul, presupun, era acela al deplasării lor în
Anglia pentru studii şi întocmirea formalităţilor necesare. (Dosar I/260742, şapte
file plus foto.)
Cu
iarba-fiarelor în mână – carnetul roşu – un dosar de cadre fără probleme, dar
mai ales bazându-se pe vocaţia şi îndemânarea sa de chirurg, elevul
profesorilor Petre Herescu (întemeietorul învăţământului naţional urologic), N.
Hortolomei (un „model paideic“, cum îl califică prof. dr. Irinel Popescu pe
marele înaintaş) şi Th. Burghele, Eugeniu Proca poate deschide acum lacătul
ferecat multora către scara ascensiunii rapide profesionale, sociale, politice.
E medic primar, obţine titlul de doctor docent, ajunge conferenţiar universitar
(1969), va fi profesor în 1974, iar în anul următor – şef al Clinicii de
Urologie de la Spitalul „Fundeni“. Sigur că lucrurile nu s-au petrecut atât de
uşor pe cât sunt, mai înainte, enumerate între virgule. Profesorul Burghele
este ales, după pensionare, preşedintele Academiei RSR. Valentin Neagu, devenit
la rândul său profesor, va ocupa şefia Clinicii de profil de la „Panduri“.
Prof. dr. doc. Gh. Olănescu se pensionează, curând va deceda, moment în care la
„Fundeni“ se iveşte un post liber; e transferat profesorul Proca. „În aceste
împrejurări s-a renunţat atât la activitatea de dializă cât şi la cea de
transplant renal“ de la Panduri, viitorul şef de clinică dezvoltându-le la noul
său loc de muncă9. „Cu o cultură generală şi medicală vastă,
inteligent, expeditiv, tenace, exigent şi meticulos, prof. Proca instruieşte
multe generaţii de studenţi şi rezidenţi şi, alături de un colectiv tânăr,
formează o şcoală modernă de urologie din care s-au ridicat mulţi şefi de secţii
urologice, la spitalele judeţene din ţară, scrie prof. dr. Nicolae Angelescu
(preşedinte al Societăţii Române de Chirurgie, timp de şapte ani). În 1980,
face primul transplant renal la om şi formează o echipă de tineri, în acest
domeniu. Abordează cu succes chirurgia spaţiului retroperitoneal şi a glandelor
suprarenale, urologia oncologică şi cea endoscopică. Activitatea ştiinţifică
este reprezentată de: elaborarea a peste 400 de lucrări comunicate şi
publicate, monografii, cât şi a «Tratatului de patologie chirurgicală» (sub
red., 1984). A organizat multe simpozioane, conferinţe şi congrese naţionale de
urologie pe teme de actualitate, unde s-au stabilit metode terapeutice care au
fost aplicate în toată ţara, şi a participat la multe congrese internaţionale.
În 1989, a reînfiinţat Societatea Română de Urologie (funcţionase în cadrul
Societăţii de Chirurgie) al cărui preşedinte a fost până în 1998, şi a
„Revistei române de Urologie“, fiind redactor şef. De asemenea, a fost
secretarul general al revistei „Chirurgia“ (1959–1975) şi apoi redactor şef
(1975–1989). A fost prodecan al Facultăţii de Specializare şi Perfecţionare a
Medicilor şi Farmaciştilor, rector al UMF Bucureşti (1976–1978) şi ministru al
sănătăţii (1978–1985). Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi al altor
societăţi medicale naţionale, precum şi internaţionale (Asociaţia Europeană
Urologică – 8 ani în comitetul de conducere – Societatea Balcanică de Urologie,
Societatea Internaţională de Urologie), în 1996 a fost primit membru de onoare
al Academiei Române“10.
Devine
membru supleant al CC al PCR, atât de important încât, suferind – la 17
octombrie 1978 – un politraumatism prin accident de circulaţie, ministrul
adjunct de-atunci, dr. Mihail Aldea, îl informează pe tovarăşul secretar
general al partidului, Nicolae Ceauşescu, despre diagnostic (traumatism
fronto-parietal stâng cu mic hematom sub scalpul parietal stâng şi plagă
superficială frontală stângă, traumatism la baza hemitoracelui drept, cu
contuzie renală – şi hematurie microscopică remisă), internarea la Elias şi
evoluţia favorabilă. La căpătâiul accidentatului s-au aflat în consult somităţi
medicale, profesorii C. Arseni, I. Juvara, R. Păun, D. Setlacec, L. Gherasim.
La externare, pacientului „i s-a recomandat un concediu medical de 7 zile, după
care îşi va relua activitatea cu un program redus de 3 ore, timp de încă o săptămână“
(MS, Cabinetul Ministrului, nr. VIC1-14915). Bineînţeles, nefiind sarcină de
partid, profesorul Proca nu a respectat acest concediu… Din dosarul său de
cadre rezultă periodice evaluări ale „activităţii“. Una dintre acestea se desfăşoară
la 3 sept. 1979, găzduită de „Comitetul de Partid al IMF, Organizaţia de Bază V
Medicină Generală“, fiind ocazionată de „propunerea“ ce s-a făcut ca tovarăşul
E. Proca să acceadă în organele centrale de partid. Iau cuvântul, neprecupeţindu-şi
adjective la gradul superlativ absolut, tovarăşii profesori: Pană Ion, Gherasim
Leonida; conferenţiarii Blaja Constantin, Stăncescu Mihai, Pavelescu Ilie;
doctorii Popescu Eugeniu, Popa Gheorghe, Focşeneanu Victor. Următoarea evaluare
e din 1981 – are loc în şedinţa Biroului executiv al Consiliului de conducere
al Ministerului Sănătăţii – în prezenţa tovarăşei Cornelia Filipaş,
viceprim-ministru în „Guvernul Ilie Verdeţ“. I se acordă calificativul foarte
bine, dar reprezentanta guvernului îi recomandă „să fie mai exigent cu subalternii“;
„să aibă în vedere în primul rând
(s.n.) rotirea cadrelor, înlocuirea celor care sunt depăşiţi de sarcinile
postului pe care-l ocupă şi care au devenit o frână în aplicarea politicii
sanitare a partidului şi statului nostru, în rezolvarea operativă a problemelor
complexe care stau în faţa Ministerului Sănătăţii.“ (Se zvonea că, spunând
anumite adevăruri „Marelui Pitic“, devenind aşadar ea însăşi „o frânâ“, va fi
rotită; nu foarte rău însă: ambasador în Danemarca.) Dacă în această frază
„lemnoasă“ se înlocuieşte „politica sanitară“ şi denumirea ministerului cu
oricare altele (ex. politica financiară, Ministerul Învăţământului etc.),
recomandarea tovarăşei Filipaş rămâne la fel de potrivită…
Th.
Burghele moare în februarie 1977. Din 1975 şi până la numirea ca titular la
Ministerul Sănătăţii a profesorului Proca (18 sept. 1978), fotoliul ministerial
va fi ocupat de prof. dr. Radu Păun şi de dr. Nicolae Nicolaescu, doi ministri
„pană“, fără vreo realizare ieşită din comun. Să spunem: aşa erau vremurile,
ideile veneau întotdeauna de „sus“, aceşti demnitari erau doar executanţi aşteptând
cu nerăbdare să fie înlocuiţi înainte de a face vreo boroboaţă şi a trebui, în
consecinţă, să plătească. Ministrul Eugen Proca s-a împotrivit acestei ipostaze
de pasivitate. Nu întotdeauna reuşea. Dominantă era în acea perioadă
problematica natalităţii, transferată eronat numai în responsabilitatea
corpului medical. Cu diplomaţie – considerându-se reprezentant al breslei şi nu
al puterii – E. Proca face eforturi de a semnala „conducerii de partid şi de
stat“ cauzele reale ale „crahului“ natalităţii, ale creşterii mortalităţii
materno-infantile, ale deceselor secundare unor avorturi provocate… Un director
din Ministerul Sănătăţii11 îşi aminteşte că la o Plenară lărgită a Consiliului
Sanitar Superior pe teme demografice, specialiştii Ministerului trebuiau să
prezinte un raport în faţa şefului statului, conducătorilor de partid şi a
altor participanţi atent „selecţionaţi“. Raportul finalizat a fost trimis,
conform uzanţei, la CC al PCR. „Spre surprinderea ministrului însă, la Plenară
i s-a dat acestuia să citească un alt text întocmit la Comitetul Central, cel
iniţial fiind retras şi nemaiapărând niciodată. Bineînţeles că noul text era
politizat la maximum şi extrem de virulent la adresa pesonalului
medico-sanitar. Pentru adevăraţii profesionişti din ţară, conţinutul raportului
a fost dezamăgitor, fiindu-le necunoscut mecanismul întocmirii sale. (…) S-ar
putea spune, fără teama de a greşi, că în urma acestui episod regizat de artizanii
regimului totalitar, ministrul
Eugeniu Proca a devenit mai vulnerabil. Nu însă şi profesorul (sublinierea cu italice îmi aparţine), care şi-a
continuat cu acelaşi aplomb şi succes profesia de care avea să-şi lege şi
realizarea primului transplant de rinichi, eveniment de rezonanţă regională
europeană.“ (După ’89 i se spunea: – Aţi
fost ministrul lui Ceauşescu! De ce? Ba chiar medicul lui personal! – Cineva
trebuia să îndeplinească şi această servitute, răspundea profesorul, după ce-şi
privea interlocutorul, adânc, în ochi. Şi gândea: dumneata – în acele condiţii
– ai fi avut îndrăzneala să spui nu?) Muncea pe brânci: la ora şase dimineaţa
era la consultaţii. (Portarii „Fundeniului“ erau disperaţi să nu-i surprindă
dormind sefu’.) Apoi începea programul operator. Eventual, cursuri. Se sfătuia
cu şefii de secţie, între care îi aprecia în mod deosebit pe Setlacec, Anghel
Popescu, Şt. Berceanu, Al. Oproiu, ori cu mai tinerii Irinel Popescu şi Ioanel
Sinescu. La ora 11, intra în Minister şi începea să rezolve problemele
administrative, deloc puţine, şi mai ales să acorde audienţe ascultând, uneori
cu dezgust, cum colegi de-ai săi se „turnau“ unii pe alţii… Ca ministru, realizările
sale sunt într-adevăr excepţionale pentru acea perioadă, ex.: reintroducerea
concursului de secundariat şi a examenelor de primariat, reînfiinţarea
Bibliotecii Medicale, a ziarului „Muncitorul sanitar“ pe care şi l-a dorit
„medicalizat“, salariu preferenţial pentru medicii din Delta Dunării,
deschiderea unor noi spitale... La rectorat – şedinţele erau zilnice – colabora
în foarte bune condiţii cu cei trei prorectori: Leonida Gherasim, Gh. Goldiş,
I. Gall. Adeseori era chemat „sus“, să dea socoteală ori să primească indicaţii…
Aveam obligaţia – la fel ca alţi „ofiţeri de serviciu“ la cabinetul
ministrului, ca, în momentul producerii unor evenimente de o anumită importanţă
(mai ales cu implicaţii sanitar-medicale), să-l apelăm la telefon, să raportăm
situaţia şi să îndeplinim ceea ce decidea. Mi s-a întâmplat de câteva ori după
miezul nopţii. Cu aprehensiune, formam numărul său de acasă. Răspundea soţia
sa, trezită din somn: – Ţi-l trec imediat, dragă, nu-l deranjezi, citeşte în
bibliotecă… Pe timpul ministeriatului său nu a renunţat la participarea – alături
de aproape toţi urologii din ţară (pe care îi cunoştea personal), îndeosebi a
multor tineri în formare – la simpozioane. Alegea, în general, o singură temă
importantă. Au fost reuniuni profesionale de mare eficienţă formativă şi nu
numai. Aceasta pentru că la sfârşitul lor, profesorul emitea, cu extraordinara
sa capacitate de sinteză, o serie de enunţuri care deveneau protocoale de
diagnostic şi de tratament în tuberculoza uro-genitală, cancerul de prostată,
tumorile renale – ca să citez subiectele de care încă îmi amintesc. Aceste concluzii
se propuneau acceptului celor prezenţi – profesori, şefi de secţii de urologie
– şi, după o atentă revizuire redacţională
(sublinierea mea), cu acordul său, se publicau, devenind cvasiobligatorii: adevărate
ghiduri de comportament medical în afecţiunile luate în discuţie. De altfel, în
legătură cu respectul faţă de cuvântul scris, profesorul Setlacec îşi aminteşte:
„Am conceput două monografii cu profesorul Proca. Am discutat periodic şi
schimbam textele. Proca intervenea nu numai cu date din propria experienţă sau
de literatură, dar intervenea deseori şi în stilizarea textelor făcute de mine,
iar Proca are un talent de a scrie, de a redacta, un stil care cred că nu are
egal în lumea noastră medicală. (Dan Setlacec, Amintiri, mărturii, opinii – Interviu realizat de dr. Dora Petrilă,
Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, p. 248.)
În
2011, ziarista Floriana Jucan află întâmplător că la Spitalul „Colentina“
lucrează dr. Ruxandra Pătraşcu, medic primar în Medicină internă, şef de lucrări,
una din gemenele profesorului Proca. (Despre cele două fiice – Lavinia şi
Ruxandra – clevetitorii afirmau că au fost trimise la studii în Canada de
influentul lor părinte. Un neadevăr, ca multe altele de acelaşi fel.) Nimerit
prilej pentru un gazetar să consemneze aspecte inedite din viaţa profesorului
(decedat la 7 martie 2004, în Spitalul „Fundeni“, a doua lui „casă“, acolo unde
a dorit să fie îngrijit): „– Tatăl nostru a fost un părinte exigent, uneori
aspru, ne-a crescut în respectul unor valori pe care şi le-a impus în primul
rând lui, în formarea sa ca medic şi om: disciplină, rigoare, corectitudine,
morală. (…)“ „– Era un om instruit, şi-a cultivat pasiuni nobile, numismatică,
istorie, muzică, literatură. Nu uita niciodată să o preţuiască pe mama şi să ne
spună nouă, copiilor şi nepoţilor, în ce mod determinant cariera sa profesională
s-a datorat sprijinului mamei noastre şi solidităţii familiei. Ne-a spus de
multe ori că «partenerul de viaţă te ridică sau te coboară», el considerând că
este un exemplu fericit. (…)“; „–… nu dezvăluia niciodată detalii despre pacienţii
săi celebri, nici măcar familiei. «Ar fi fost împotriva eticii şi deontologiei
profesionale» (…)“; „– În ciuda tuturor performanţelor sale medicale,
profesorul Eugen Proca nu-şi găseşte numele pe frontispiciul niciunui spital
din România şi nici măcar al Institutului de Urologie de la Fundeni. (…)“; „– A
marcat multe destine, dar l-am auzit spunând de mai multe ori că «recunoştinţa
este o povară prea greu de purtat»“12.
Chiar
dacă ceea ce compulsez şi redau în textul de mai sus se bazează pe primatul şi
autenticitatea documentului, îmi iau libertatea opiniei de a afirma că marele
chirurg şi profesor Eugeniu Proca nu şi-a dorit puterea ca scop în sine, ci ca
mijloc pentru a face ca Urologia, în special – Chirurgia românească, în general
– să progreseze, să se afirme şi să fie recunoscută în lume, ceea ce – şi prin
continuatorii săi de astăzi – a obţinut. Profesorul Eugeniu Proca este
considerat, cu dreptate, creatorul Şcolii moderne de Urologie din ţara noastră13.
