Biblioteca din pod
După ce psihanalistul
Carl Gustav Jung a identificat cele două variante fundamentale şi polare ale
caracterului: introvertit şi extrovertit, o serie de psihologi au pornit pe
urmele sale, dezvoltând pe direcţia inaugurată de el. Astfel, Liam Hudson a
clasificat tendinţele caracteriale individuale într-o dublă polaritate:
convergentă şi divergentă. Prima este înclinată spre ştiinţele exacte care oferă
nu mai multe, ci un singur răspuns corect, dedus pas cu pas, pornind de la
principii axiomatice prealabile. În mod opus, caracterul divergent tinde către
biologie şi artă, având inteligenţa speculativă şi imaginaţia creatoare.
Convergenţii, numiţi de Howard Garden şi modelatori (patterners), procesează lumea în configuraţii sau regularităţi, în
timp ce divergenţii, numiţi de el dramatici, analizează şi despăturesc
semnificaţia evenimentelor, chiar dacă ea pare puţin verosimilă.
Personalităţile
convergente la care predomină introversia încearcă să controleze lumea prin
logică, ordine, deducţie şi meticulozitate, în timp ce personalităţile
divergente atrag lumea prin speculaţii, fantezie, intuiţie şi utilizare a
cuvântului prelucrat şi transformat artizanal. Pentru primii, importantă este ţinta
lumii, pentru ceilalţi, esteticul este sensul acesteia. Primii se dedică ştiinţei,
ceilalţi devin artişti. Dar medicii ce sunt: oameni de ştiinţă sau artişti? Ei
îşi aleg profesia în funcţie de caracterul lor, situat la egală distanţă de
cele două extreme, adică au o personalitate convergent-divergentă. Dacă
predomină latura convergentă, se dedică unei profesii care se foloseşte în cea
mai mare parte de ştiinţă. Dacă iese în evidenţă înclinaţia divergentă, îşi
petrec viaţa căutând arta. Un exemplu ilustrativ de personalitate
convergent-divergentă este Léon Daudet.
Fiu al celebrului scriitor Alphonse Daudet, şi-a petrecut copilăria în
atmosfera venerării cuvântului. Introdus de originea sa paternă în mediul
literar francez din prima jumătate a secolului al XX-lea, se simte aici ca peştele
în apă, fapt dovedit de căsătoria sa cu nepoata lui Victor Hugo. Totuşi,
literatura i se pare un instrument insuficient de incisiv pentru a cunoaşte
interiorul sufletului omenesc, aşa că învaţă să mânuiască bisturiul şi,
disecând, capătă mai multă certitudine.
Publicistica sa literară amplă este alcătuită
din cărţi de diverse facturi. În biblioteca din pod am găsit, de pildă,
romanele de moravuri: La mésentente („Neînţelegerea“),La déchéance („Decadenţa“), Les bacchantes („Bacantele“) şi romanul
istoric: Les lys sanglants („Crinii
însângeraţi“), o versiune proprie privind soarta reginei Franţei, Maria
Antoaneta. Lectura lor lasă în urmă un gust amar, fiind asezonată cu cinismul şi
blazarea pe care a doua generaţie de scriitori le adoptă uneori. În prima jumătate a secolului al XX-lea
sunt destul de frecvente textele din categoria eseurilor medicale. Dintre
acestea, cartea lui Léon Daudet, Les
rythmes de l’homme („Ritmurile omului“), apărută în 1930, este dintre cele
mai interesante prin amploarea deducţiilor conţinute în paginile sale. Este
vorba de a explica întreaga biologie umană cu ajutorul undelor, ceea ce nu pare
de contrazis, din punctul de vedere al fizicii, dacă ne gândim la bioritmuri
sau chiar la recenta aplicare a emisiunilor cuantice în funcţionarea
creierului. Deşi multe generalizări sunt forţate, nu putem să nu atribuim
autorului meritul de a lansa în circulaţia ideilor medicale două noţiuni
interesante. Prima este ambianţa, pe
care doctorul Léon Daudet o defineşte ca pe o emanaţie, atât morală, cât şi
organică, legată de un ansamblu biologic uman. Din punct de vedere fiziologic,
ambianţa poate fi concepută ca o constantă de echilibru între ritmurile noastre
proprii şi cele ale naturii. Ambianţa colectivă ar fi acea forţă de contagiune
care se transmite mulţimilor. Ruptura acestui echilibru conduce la tulburări
metabolice şi nervoase care ar sta la baza a ceea ce medicul nostru numeşte
„furie celulară“. Extincţia ambianţei, pe care nu trebuie să o confundăm cu
paralizia sau anestezia, se întovărăşeşte cu tulburări de conştiinţă ca
pierderea sentimentului realităţii. Autorul pretinde că a făcut de mai multe
ori o experienţă care facilitează sesizarea ambianţei. Cu ochii închişi, în
întuneric, şi-a îndepărtat toate gândurile din minte şi a perceput o rumoare
slabă şi indefinită, o curgere amestecată a timpului, ca printr-o sită extrem
de fină, dând impresia unui vertij cu oripilaţie. În acest spaţiu vid intră
presentimente şi manifestări emotive de teamă, plăcere, optimism, deprimare,
toate fiind, în opinia lui Daudet, revelări ale ambianţei. Mai departe, speculaţiile
medicului scriitor se transformă în divagaţii.
În
timpul meditaţiei şi contemplării sau al reveriei – care formează un halou al
reflecţiei şi lucrează în regimul verbal al rădăcinilor de cuvinte propriu
limbajului interior – ambianţa cheamă din exterior şi din interior condensări
de timp şi spaţiu care învăluie meditaţia ca un nor de brumă ce invadează
peisajul. Gândirea noastră ar fi, poate, ţesută de ambianţă. În fine, evocarea
artistică nu ar fi altceva decât impregnarea de către ambianţă a unui fapt
mnestic păstrat în memoria subconştientului individual sau colectiv.
Cel
de-al doilea fenomen pe care Léon Daudet îl descoperă este un simptom pe care
îl numeşte malaise. Descompus, termenul ar fi: mal-à-l’aise ceea ce s-ar traduce
în limba română prin „răul binelui“. Într-adevăr, când spunem că nu ne simţim
bine, că suntem bolnavi, resimţim acestă „maleză“, pe care autorul o identifică
sub forma unei stări nedefinite, de disconfort, premonitorie pierderii sănătăţii.
Ea se caracterizează prin manifestări angoasante, anxioase de toate felurile,
alcătuind o stare psihică ce relevă o situaţie organică anormală.
Dezechilibrele neurochimice sunt înşelătoare, trădându-se prin incertitudini
musculare şi modificări ale sensibilităţii, ale respiraţiei şi frecvenţei
cardiace.
Cu
un simţ clinic ieşit din comun, Daudet intră în polemică cu acei confraţi care
pun diagnosticul – cu şi fără rost – de neurastenie. Acest termen este lipsit de conţinut neurobiologic şi serveşte,
crede autorul, numai pentru a masca incertitudinea specialiştilor. Maleza se
distinge de durere şi de obsesia ipohondriacă, dar înfăţişează discret detalii
care nu pot şi nu trebuie să scape observaţiei clinice atente. Interesant este
că acuitatea medicală a autorului desluşeşte maleza ca un simptom ce apare în
sevrajul toxicomaniilor cocainice şi de alte feluri. Cu o expresie fericită
care nu poate aparţine decât unui medic scriitor, compară maleza, care este
peste tot sau nicăieri în mersul vieţii, cu invidia, nostalgia sau regretul.
Indubitabil
că maleza se singularizează ca o percepţie neurovegetativă a modificării ambianţei
interioare a organismului. Exprimarea acestui simptom în decursul consultaţiilor
medicale este dificilă, pacienţii recurgând la un termen mai concret, vertijul
sau la unul mai puţin verificabil, cefaleea. Că este vorba în multe cazuri de
maleză o dovedeşte imposibilitatea furnizării de informaţii descriptive de către
cei care o incriminează. Confuzia care se face adesea în cabinetele de
psihiatrie este între maleză şi depresie, ceea ce îl îndreptăţeşte pe Daudet să
afirme că acest „rău al binelui“ este o premoniţie a invaziei delirante
primare.
După terminarea lecturii cărţii „Les
rythmes de l’homme“, am simţit efectul unor tendinţe contrarii. Prima a fost
aceea de a arunca la coşul de hârtii al trecutului acele pagini conţinând
speculaţii care astăzi ni se par penibile, ascunzând o naivitate scuzabilă în
condiţiile nivelului cunoştinţelor ştiinţifice de atunci. Dar, imediat după
aceea, m-am întrebat: Oare unele din afirmaţiile care par rizibile nu pot fi
reevaluate cu ajutorul cunoştinţelor actuale? M-a convins în special teoria
malezei, o realitate clinică pe care am simţit-o de multe ori în faţa unor
pacienţi încă fără diagnostic dar ascunzând neoplazii, tuberculoză, insuficienţe
hepatice, renale sau metabolice.
Evaluând scrierile literare şi medicale ale
lui Léon Daudet, nu putem avea altă părere decât că talentul este, pentru a utiliza terminologia scriitorului medic, o
ambianţă interioară ce locuieşte într-un spaţiu finit al personalităţii.
Dacă aceste două înclinaţii, spre literatură sau spre medicină, îşi împart frăţeşte
acest spaţiu, rezultă un scriitor bun şi un medic ingenios.
