Începutul
neurochirurgiei româneşti în serviciile de sine stătătoare este marcat de
activitatea doctorului Al. Moruzi (care a înfiinţat primul serviciu de
neurochirurgie la Iaşi în anul 1933, în cadrul Spitalului Socola), a doctorului
D. Bagdasar (care a înfiinţat serviciul în cadrul Spitalului Central de Boli
Nervoase din Bucureşti în anul 1934) şi a doctorului Dem. O Vasiliu (fondator
al serviciului în cadrul Spitalului CFR – Witing din Bucureşti).
Şansa a făcut ca dr. Al.
Moruzi şi dr. D. Bagdasar să aibă succesori dedicaţi Neurochirurgiei, precum
dr. N. Oblu, la Iaşi şi dr. C. Arseni, la Bucureşti, care au continuat opera
maeştrilor, realizând o tradiţie neurochirurgicală în aceste centre. Deşi avea
o bună şcoală neurochirurgicală dobândită în America şi o bună colaborare cu
personalităţi ale chirurgiei şi neurochirurgiei româneşti, Dem. O. Vasiliu nu a
reuşit să îşi educe un colaborator care să se devoteze acestei specialităţi
pline de dificultăţi inerente oricărui început.
Format după metoda americană
Dem. O. Vasiliu a
absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul 1927. Încă de la
începutul activităţii sale s-a dovedit interesat de formarea sa medicală,
lucrând ca intern în clinicile unor renumiţi profesori: Amza Jianu şi Ion Jianu
– chirurgie, D. Danielopolu şi Nicolae Lupu – medicină internă, Gh. Marinescu
şi A. Radovici – neurologie şi Ştefan Beznea – anatomie patologică. În urma unui
referat tehnic al exigentului profesor de chirurgie Amza Jianu, Vasiliu
primeşte, la 16 decembrie 1931, din partea Facultăţii de Medicină din
Bucureşti, o bursă pentru doi ani şi jumătate, în vederea obţinerii unei
specializări în domeniul chirurgiei sistemului nervos în Statele Unite.
Aşa cum reiese din
fascicula II („Expunere de titluri şi lucrări ştiinţifice“, dr. Dem. O.
Vasiliu, 1940), publicată în anul 1940, precum şi din referatele semnate de
şefii de clinică pentru care a lucrat, Dem. O. Vasiliu a demonstrat un interes
deosebit în acumularea tuturor informaţiilor teoretice şi practice ale
neurochirurgiei americane.
În clinica profesorului
H. Cushing – Boston, Vasiliu s-a preocupat de chirurgia tumorilor cerebrale şi
a hipofizei, lucrând şapte luni (februarie–septembrie 1932), iar alături de
profesorul H. Frazier din Philadelphia a studiat aspecte ale chirurgiei
cerebrale, medulare şi a nervilor periferici, în perioada ianuarie–iulie 1933.
Sub îndrumarea profesorului W. Dandy din Baltimore, Dem. O. Vasiliu a deprins
aspecte de tehnică chirurgicală în diferite capitole de neuropatologie, în
perioada iulie–decembrie 1933, iar în serviciul profesorului din clinica Mayo,
el a cercetat probleme ale chirurgiei sistemului nervos vegetativ. Între
septembrie 1932 şi ianuarie 1933, neurochirurgul a lucrat în clinica
profesorului Charles A. Elsberg din Institutul Neurologic din New York, iar în
paralel a frecventat şi serviciul de radiologie condus de doctorii W. Schwartz
şi Ch. Dyke.
La întoarcerea în
Europa, educaţia sa medicală a continuat după metoda americană, fiind
completată prin vizite relativ scurte în laboratoarele de neurofiziologie ale
profesorilor Scherrington de la Oxford şi J. Barcroft de la Cambridge, precum
şi în serviciile de neurochirurgie din Paris, ale profesorilor Th. De Martel şi
Clovis Vincent. După reluarea activităţii chirurgicale în cadrul Spitalului
Witing – CFR Bucureşti, în cursul vacanţelor de vară, Vasiliu a vizitat pe rând
serviciile de neurochirurgie din Europa (Stockholm, Copenhaga, Berlin şi
Viena).
Apreciat de profesori duri
Reluându-şi activitatea
în secţia de chirurgie a Spitalului Witing, Dem. O. Vasiliu a introdus toată
tehnologia necesară acestei ramuri chirurgicale după şcoala americană,
imaginând şi o serie de dispozitive utile specialităţii (cadru de operaţie
pentru craniu, scaun pentru efectuarea pneumoencefalografiei). Nu cunoaştem
obligaţiile bursierilor Universităţii de Medicină din Bucureşti, dar din
fascicula de titlu şi lucrări publicată se remarcă grija deosebită, şi chiar
suspectă, cu care doctorul Dem. O. Vasiliu şi-a adunat certificatele şi
adeverinţele ce îi confirmă activitatea în cele mai importante clinici de
neurochirurgie din America. Însă unele relatări nu sunt clare: nu se precizează
dacă a fost operator principal sau doar în echipa operatorie, ca asistent. Din
imaginile prezentate de Dem. O. Vasiliu în memoriul amintit, echipa operatorie
era alcătuită din mininum cinci membri.
Am urmărit în mod
special referinţele obţinute de doctorul Vasiliu din partea profesorilor H.
Cushing şi W. Dandy, recunoscuţi drept cei mai severi profesori americani,
pentru care politeţea şi amabilitatea protocolară faţă de medicii străini în
schimb de experienţă sunt excluse. Într-un raport al Spitalului „Peter Brent
Brigham“ din Boston Massachusets, din august 1932, H. Cushing consemnează: „În
prezent lucrează ca asistenţi onorifici doctorul D. O. Vasiliu de la
Universitatea Bucureşti, doctorul A. R. D. Pattison din New Castel, doctorul A.
Stender de la Universitatea din Hamburg“. Prof. dr. W. E. Dandy de la Spitalul
Johns Hopkins Baltimore notează, la data de 28 iulie 1933, că doctorul Dimitrie
O. Vasiliu urmează cursul întreg de specializare în chirurgia cerebrală.
Cele mai bune aprecieri
ale activităţii desfăşurate de doctorul Vasiliu în Statele Unite vin de la
profesorul Charles Frasier, care consemnează la data de 11 octombrie 1933:
„Doctorul D. O. Vasiliu a fost asistent onorific în Departamentul
neurochirurgical, de la 25 ianuarie 1933 până la 5 iulie 1933. Domnia sa a avut
oportunitatea de a examina un număr foarte mare de cazuri neurochirurgicale şi
de a lucra ca prim asistent la un număr de operaţii. L-am găsit foarte
conştiincios în îndatoririle sale şi ne-am bucurat avându-l printe noi“.
Traumatologie şi explorare radiologică
Din memoriul de titluri
şi lucrări prezentăm câteva capitole de patologie a sistemului nervos pe care
Dem. O. Vasiliu le-a abordat. Referitor la traumatologia craniocerebrală,
Vasiliu pledează pentru tratamentul de urgenţă al diferitelor forme de fracturi
(deschise, cu înfundare), cu sau fără modificări ale stării de conştienţă, în
care examenul clinic este coroborat cu o explorare radiologică succesivă.
Această temă a fost abordată prin lucrări ca: Tratamentul imediat al
traumatismelor craniocerebrale; Revista Chirurgia 1935, nr. 5–6; Consideraţii
asupra traumatismelor craniocerebrale cu referinţă la fracturile bazei de
craniu; Revista Spitalul 1938, nr. 10.
În ceea ce priveşte explorarea
radiologică craniocerebrală, reamintim printre lucrările neurochirurgului: Diagnosticul
roentgenologic al neoplasmelor cerebrale. Revista Spitalul, 1935; Valoarea
pneumografiei cerebrale (ventriculografiei şi subarahnoidografiei) în
diagnosticul şi tratamentul leziunilor intracraniene. Buletinul Societăţii
de Radiologie, 1935, nr. 6–9; Diagnosticul radiologic al leziunilor
meningocerebrale în epilepsie. Congresul al III-lea Naţional de Radiologie
şi Electrologie Medicală, Iaşi, 1939; Semne radiologice patognomonice
în tumorile cerebrale, dr. Dem. O. Vasiliu, dr. G. C. Bălescu;
Congresul al III-lea Naţional de Radiologie şi Electrologie Medicală, Iaşi,
1939; Parapareza în cadrul maladiei Recklinghausen. Dr.
Dem. O. Vasiliu, dr. S. Drăgănescu, dr. F. Dimitriu, Revista Spitalul,
1929; Contribuţii la studiul transplantării trunchiurilor nervoase. Studiul
Histochirurgica, Teză în medicină şi chirurgie în anul 1930,
efectuată în Clinica neurologică „Prof. Gh. Marinescu“ şi Institutul
Clinico-Chirurgical „Conf. I. Jianu“; Consideraţiuni asupra diagnosticului
şi tratamentului chirurgical al neoplasmelor cerebrale. Revista Spitalul,
iunie 1935; Consideraţii asupra traumatismelor craniocerebrale cu fractura
bazei craniului. Revista Spitalul nr. 10, 1938; Consideraţii asupra
adenoamelor hipofizare. Indicaţii de tratament chirurgical şi radiologic.
Revista Spitalul, octombrie 1933.
Obstacole în completarea istoriei
Nu am avut posibilitatea
să cercetăm activitatea neurochirurgicală a doctorului Dem. O. Vasiliu în
arhiva Spitalului Witing, din perioada 1941 până la pensionare, şi nici în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial. După evenimentele din decembrie
1989, întâmplător, am căpătat informaţia că doctorul Dem. O. Vasiliu poate fi
contactat. Preocupaţi de începuturile neurochirurgiei moderne româneşti, am
încercat un dialog telefonic cu domnia sa, însă am întâmpinat o curioasă
reţinere, deşi i-am prezentat importanţa informaţiilor pe care am putea să le
transmitem neurochirurgiei româneşti. Din această singură convorbire telefonică
am înţeles că era foarte ocupat cu redactarea unui dosar, prin care îşi asuma o
serie de priorităţi neurochirurgicale, ce urma să fie adresat unui for
ştiinţific european.
În respectul adevărului
istoric, ne revine obligaţia să reluăm cercetările asupra activităţii
personalităţii doctorului Dem. O. Vasiliu, pentru a întregi o istorie ce
onorează medicina românească.
