Încă ne revenim după știrea agresiunii pe care o colegă medic a suferit-o la camera de gardă, din partea cuiva supărat că spitalul nu-i putea face investigaţiile pe care le revendica de urgenţă. Colega noastră, de exemplu, tocmai pentru că era medic, nu era văzută, în acel moment, ca un om, ci ca exponentul unei instituţii ce nu se ridică la înălţimea cererilor. Pumnul acela nu era pentru ea, ci pentru noi toţi și pentru ficţiunea legală din care facem parte. Era totuși văzută ca o fiinţă vie, capabilă să simtă durerea.

În aceeași perioadă, un text larg distribuit în social media spunea despre experienţa dezumanizantă de a fi pacient la o unitate de primiri urgenţe. Spunea, de exemplu, că nu există nici măcar niște paravane care să îţi ascundă goliciunea. Medicina, ne reproșează pe bună dreptate autorul, în încercarea de a trata trupul, uită adesea de persoana din interiorul ei, de dreptul ei la demnitate, pudoare, politeţe... Boala e cea care te despoaie de aceste drepturi, aș zice eu, dar medicina ar putea face mult mai mult în a le restaura, chiar în timp ce îngrijește rana fizică.

Cele două istorii nu sunt nimic nou, fac parte dintr-o veche rutină a urgenţelor, „dramă a dramelor”, teatru în care evenimentele teribile sunt mult prea multe pentru a-i mai mișca din temelii pe cei ce le privesc zilnic, jucându-și rolul în ele. Din acest mugure de nepăsare, de psihopatie comună, se degajă meta-drama dezumanizării insidioase, perfide, tocmai pentru că nu se simte, precum leziunile din neuropatia diabetică.

Doar că efortul nostru conștient de a simţi, de a nu fi nepăsători nu e suficient. Schimbarea, ca și până acum, nu ne e la îndemână, pentru că e una de sistem. Iar sistemul nu suntem noi, oricât ne-ar plăcea să credem, ci structurile politice în care lucrăm și ale căror victime adesea suntem, alături de pacienţii noștri.