S-a
făcut un an. Mă pândește din nou o disperare tăcută, senzația de sfârșit de
lume, o amorțeală amară. Neputința în fața unui domino de nedreptăți care mi-au
omorât 64 de prieteni, prieteni ai prietenilor, 64 de frați și surori. Anul
trecut, ca să răzbat la lumină, am acceptat să scriu despre Colectiv, să
recompun firul pe care interveniseră salvatorii. Infernul era proaspăt în
mințile și ochii tuturor celor cu care am vorbit. Oamenii de pe ambulanță abia
se puteau aduna să vorbească de operațiune, triaj, carnagiu. Responsabilii
căutau o cortină după care să se ascundă, iar informațiile nu le puteai aduna
decât comparând, contrapunând și filtrând ce spuneau o multitudine de surse.
Nimic nu era cu adevărat clar, bruiaje la tot pasul și vinovați peste tot. În
vreme ce nevinovații se chinuiau pe paturi de spital, așteptând îngeri care
întârziau să apară. Dar scriind despre cum a răspuns sistemul medical, am putut
cel puțin să auzim mai bine ce scârțâise atunci costând vieți.
Astăzi
caut să răzbat la lumină scriind despre ce au făcut pentru noi toți cei 64. Un
alt fel de salvatori, fără voia lor. Refuz să cred că au murit degeaba. Refuz
să cred că supraviețuitorii au suferit și încă mai suferă degeaba, într-un
efort de reabilitare pe care nu-l putem cuprinde cu mintea. Și unora, și altora
le datorăm mici schimbări care ar putea duce cândva la o schimbare cu adevărat
mare. Le datorăm trezirea din împăcarea mlăștinoasă în care ne tot cufundăm. Le
datorăm faptul că ne-am dezmorțit, ne‑am uitat unii la alții și ne-am
recunoscut. Și că apoi ne-am decis, măcar pentru o vreme, că putem face mai
mult unii pentru ceilalți. Că putem lăsa să se odihnească discursurile sterile
despre cum e țara asta „de rahat“ și, abandonând obiceiul, să facem curat. Le
datorăm și un an de guvernare tehnocrată, care ne-a permis să întrezărim, pe
alocuri, o licărire a ceea ce ar putea să fie dacă ne‑am lua cu adevărat în
serios. Dacă de fiecare dată când corupția ucide ne-am lua voturile înapoi.
Dacă nu am tăcea. Dacă am scrie, am striga și am pune umărul la schimbare. Dacă
am lupta.
Le
datorăm și o zguduire din temelii a sistemului medical. Excel-urile cu medicamente
și materiale sanitare necesare în diferitele spitale în care erau internați
răniți de la Colectiv, care au circulat săptămâni întregi pe Facebook,
scandalul legat de clinica pentru arși rămasă nefolosită la Floreasca, lipsa de
coordonare SMURD – Ambulanță, toate protocoalele încălcate sau trunchiate de
cei în mâna cărora lăsasem sănătatea, minciunile fostului ministru și ale
șefului urgențelor, care dădeau asigurări că îngrijirea de care au parte arșii
de la Colectiv este la standarde occidentale – toate au diagnosticat un sistem
grav bolnav și ne-au forțat să ne responsabilizăm. Sistemul de sănătate e
departe de a fi vindecat, pentru o asemenea reformă e nevoie de ani și de
angajament politic. O tragedie și un an nu sunt suficiente. Dar, până nu reușești
să faci o hartă fidelă a tumorii, nu o poți îndepărta chirurgical. Colectiv, cu
toate consecințele și ramificațiile sale, a pus reflectoarele pe tumoră. A scos
la iveală mizeria de sub preș. Ne-a forțat să vorbim despre infecții
nosocomiale, nu doar între medici și jurnaliști de sănătate, cum o mai făcusem.
Ne-a forțat să vorbim despre curățenia din spitale, despre coordonarea în cazul
urgențelor de proporții, despre managementul pacientului ars.
Mai
sunt multe de făcut. Și le datorăm să nu uităm asta. Să nu uităm că, anul
trecut, noiembrie ne prindea pe străzi, fiindcă ne era oricum frig și la
adăpost, în case. Că nu ne-a fost niciodată așa frig ca atunci când am realizat
că morțile lor au fost rezultatul unei ecuații macabre în care prostia unora a fost
doar catalizatorul prăbușirii unui sistem de sisteme șubrezite de corupție.
Anul trecut, în stradă, câteva secunde m-am uitat la noi și mi s-a părut că
suntem mai puternici. Că din scrumul neputinței noastre cumva o să se nască
forța. Tragediile văzute la știri ne emoționează sau șochează, dar efectul nu
persistă. Chiar peste evenimentele negative care îi afectează pe cei apropiați,
creierul are capacitatea fantastică de a trece. Schimbările nu vin atât de ușor
ca lozincile. Dar pot veni atunci când vrei să dai sens. Când ai disperată
nevoie de sens. Și când înțelegi că a rămâne închis în bula ta, departe de
statul, politicienii și instituțiile care te-au dezamăgit, detașat, superior,
neimplicat, convins de deșertăciunea oricărui gest de revoltă, „ei cu ale lor,
noi cu ale noastre“, nu mai e de mult o opțiune.
Dacă
ar fi să rezum într-un cuvânt cu ce simt eu că sunt datoare după Colectiv,
cuvântul ar fi responsabilitate. Ce le-a lipsit celor care se ascundeau după
cortină, după niște hârtii sau în spatele unor asigurări false cum că avem tot
ce ne trebuie aici. Responsabilitatea de a ne face treaba bine. Zi de zi, lună
după lună. De a nu semna nicio hârtie, oricât de neînsemnată, fără să avem
confirmarea că nu conține nimic fals. De a nu tolera mizerii „pentru că toată
lumea le face“. De a nu închide ochii și bombăni în surdină atunci când ceva
nedrept se petrece lângă noi, fiindcă e mai comod. Responsabilitatea cuvintelor
pe care le rostim și a rolului pe care îl avem față de ceilalți.
Responsabilitatea față de votul pe care îl dăm.
Cred
cu tărie că cei 64 pe care i-am pierdut ne-au salvat în noaptea aceea și în
lunile care i-au urmat. Ne-au câștigat timp să ne revoltăm și să privim
adevărul în ochi. Dar de la un punct încolo, ține de noi și de alegerile pe
care le vom face.