La un consult de rutină, un bolnav aparent obişnuit a venit cu rezultatul unui examen tomografic computerizat, pe care i-l indicasem anterior, ca să-l revăd. Un lucru firesc, până în momentul în care l-am întrebat, deoarece mai avea o tomografie executată anterior, dacă s-a văzut cu medicul imagist şi a discutat despre rezultatul actual al analizei versus rezultatul mai vechi. În acel moment, bolnavul mi-a spus, pe un ton care exprima o totală dezamăgire: „Nu am reuşit, erau doar asistentele şi tehnicianul şi mi s-a spus că medicul are multe de făcut şi nu are timp, aşa că am dat tomografiile vechi şi mi s-a eliberat noul rezultat“. A continuat ulterior, pe un ton la fel de decepţionat, că acolo a fost, de fapt, ca într-o fabrică – pe o parte bagi porcul sau vaca şi pe partea cealaltă scoţi salamul. Şi a definit-o cu amărăciune în glas: „fabrică de sănătate“.

    Într-un fel, această afirmaţie m-a şocat. M-am gândit ulterior că în tumultul actual al îngrijirilor de sănătate, este oare aceasta imaginea bolnavilor despre comportamentul nostru, al cadrelor sanitare? Este oare, această afirmaţie, o consecinţă a 45 de ani de comunism sau suntem în prezent într-o altă situaţie, dar cu conotaţii îmbogăţite după 1989? Imediat, mi-a venit în minte că mult timp am fost trataţi şi etichetaţi ca muncitori sanitari. Grija faţă de om, în varianta bolşevică, era o idee atractivă, la care, prin oferta ruptă de realitate, nu prea exista aderenţă, nici din partea personalului sanitar, dar nici din partea potenţialilor pacienţi. Aici începea, de fapt, principalul paradox: un muncitor sanitar, plasat într-o uzină de fabricat sănătate, plătit cu salariu fix, la normă, cu pontare pe un interval fix de muncă era doar un ideal în epoca comunistă. La fel de „la modă“ atunci era şi ceea ce se spunea, cu o nonşalanţă debordantă, de către organele de partid: că suntem neproductivi, că sănătatea nu avea „preţ“, o afirmaţie pe care o aud şi acum adesea, dar atunci, din nefericire, chiar avea un preţ normat. În consecinţă, comportamentul medicilor, asistentelor era coordonat de sloganul acestei înregimentări.

    După 1989, vârtejul schimbărilor din sistemul sanitar, cu o multitudine de miniştri ai sănătăţii, care nu rezistau prea mult în sistem, cu perindări de strategii nefinalizate, cu medici emigrând în masă, cu din ce în ce mai puţini medici buni şi performanţi rămaşi aici, cu aglomerări de consultaţii per cap de doctor, toată această sarabandă nebună a transformat doctorii în maşini, cu o muncă rutinieră, iar pacientul, „obiectul“ muncii lor, a trecut pe plan secundar. La capitolul salariu, comportament sistem, societate versus halate albe, lucrurile nu au progresat deloc, dacă remarcăm că un rezident este sub nivelul de salarizare al unei femei de serviciu sau al unui şofer în marile „fabrici“ (a se citi corporaţii) privatizate, iar competiţia între secţiile aceluiaşi spital este încorsetată în parametri seci, care nu definesc, de fapt, performanţa reală a serviciului.

    Performanţa reală a unui serviciu din domeniul medical se evaluează corect prin modul de reintegrare profesională şi socială a pacientului care părăseşte spitalul, prin economiile realizate la capitolul zile de concediu medical sau incapacitate temporară de muncă, prin rapiditatea diagnosticului şi instituirea precoce a unor terapii moderne salutare, prin programe multiple de prevenţie cu eficienţă măsurabilă etc. Cine face însă toate calculele acestea şi le leagă de posibilităţile reale ale serviciilor respective, fie că sunt din Bucureşti sau Cucuieţii din Deal? Un rezident de-al meu, plecat la un stagiu în SUA, îmi scria recent: „Mă gândeam acum că ăştia de aici lucrează la un nivel absolut incredibil – ca dotare, informaţii, cercetare, aparatură… Mă tem, când mă întorc în ţară, să nu am o problemă de readaptare“. Oare câţi dintre cei din trecut şi de astăzi nu se confruntă cu aceeaşi problemă de readaptare, după ce văd modul cum este „tratat“ un medic în astfel de servicii moderne: programări ale pacienţilor, pentru a nu exista o aglomeraţie anormală şi, în mod indirect, o presiune pe momentul consultaţiei, dialoguri naturale, suficient spaţiu acordat abordării dialogului real cu pacientul şi evitării traumei de spital consecutive unei boli, iar, în afara programului, medici şi asistente angrenaţi şi în alte activităţi, care sudează colectivele, dezvoltă şi consolidează spiritul de echipă, scurtează drumul pacient-medic.

    Poate de aceea unii preferă „uzinele“ din Viena ca să se trateze. Din nefericire, nu putem face acest lucru pentru toată populaţia acestei ţări. Continuând meditaţia legată de afirmaţia pacientului, există doi factori decisivi, care pot corecta greşelile, pe de-o parte ale noastre, ale personalului medical şi, pe de altă parte, ale sistemului: schimbarea în minţile tuturor a ancestralei imagini de muncitor sanitar, executant de manevre medicale la „forja“ unităţii sanitare şi ridicarea statutului celor cu halat alb la nivelul pe care-l merită, în locul păstrării lui la cutiuţa care marchează nivelul al doilea în rândul intelectualilor. Schimbarea paradigmei „fabricii de sănătate“.