De ce nu avem universități de excelență de talie mondială? Din
ce motiv universitățile de medicină românești nu au nivelul educațional și de
cercetare pentru a beneficia de recunoaștere internațională? Dincolo de
afirmații emfatice și flux de studenți internaționali la medicină din țările cu
numerus clausus, trebuie să recunoaștem că universitățile de medicină din
România sunt mediocre în cel mai bun caz (la scală de recunoaștere internațională).
Celelalte universități din România (de științe sociale, tehnice, științe
economice etc.) nu fac excepție.
Motivul pentru care universitățile de medicină românești au
dificultăți să treacă în categoria celor de top are de-a face cu organizarea și
finanțarea sistemului de învățământ superior din România. În cele douăsprezece
universități publice de top din România există multiple nuclee de cercetători
de calibru și multiple cursuri/programe educaționale apreciate la nivel
internațional. Problema este că aceste nuclee funcționează la limită,
obiectivul fiind supraviețuirea, nu performanța. Finanțarea cercetării în
România este ridicolă și alienează (atât metaforic, cât și fizic – prin
migrație) cercetătorii talentați. Fără un lobby perseverent al universităților
care contează din România privind prioritizarea la finanțare a celor
douăsprezece universități de top și plivirea sistematică a universităților de
cartier, probabilitatea ca educația universitară și cercetarea românească să
devină de vârf se apropie mai degrabă de zero.
Un alt motiv pentru starea actuală este absența stimulentelor
pentru fuzionarea universităților sau dezvoltarea de programe
interuniversitare. Parcelarea birocratică a domeniilor academice pe
universități constituie o barieră în calea cercetării interdisciplinare.
Fiecare universitate își dezvoltă departamente și programe de calitate slabă,
care le duplică pe cele deja existente și de tradiție de la alte universități
din același oraș. Pentru dezvoltarea unei specialități puternice ai nevoie de
timp și resurse; este o risipă să nu folosești programele deja existente și să
le refaci de la zero. Vă imaginați cum ar funcționa în cazul Clujului o
integrare între Universitatea de Medicină și Farmacie, Universitatea
„Babeș-Bolyai“, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară și
Universitatea Tehnică? Sau, în cazul Bucureștiului, conectarea Universității de
Medicină și Farmacie, a Politehnicii, a Universității București, a Academiei de
Științe Economice și a Universității de Științe Agronomice și Medicină
Veterinară?
Trecerea peste orgoliile personale și conectarea nucleelor de
excelență (fie și numai prin localizarea lor în aceeași clădire, într-un
institut de excelență) ar putea duce la dezvoltarea de programe
interdisciplinare care să poziționeze pe harta mondială aceste centre
universitare. În mod realist, anii de comunism ne-au izolat de cercetarea
mondială și, în acest moment, ne este aproape imposibil, cu resursele
disponibile, să ajungem din urmă centrele de excelență din țările dezvoltate.
Ce putem să facem, în schimb, este să profităm de faptul că cercetarea
interdisciplinară este calea către inovare, să renunțăm la ego-uri și viziuni
naționalisto-dacice, să dăm mâna cu colegii noștri din același oraș și să
construim un viitor de excelență.
Ah, și ca toate acestea să se întâmple, trebuie doar ca legea
educației să fie întoarsă la forma ei modernă și care favorizează excelența –
legea Funeriu – și să se renunțe la toate amendamentele Andronescu care
favorizează micile aranjamente și irosesc resursele pe universitățile de
cartier!
