„Ne-a
trecut glonţul pe lângă ureche“, spunea, zilele trecute, premierul,
referindu-se la aşa-zisa implicare a României în scandalul cărnii de cal din
lasagna europenilor civilizaţi. Nu am fost implicaţi, dar lumea occidentală s-a
grăbit să ne arate cu degetul – ipoteza că facem comerţ cu carne de cal era mai
mult decât plauzibilă. S-a vorbit despre căruţele trase de cai pe drumurile naţionale,
despre caii sălbatici din Delta Dunării, despre agricultura de subzistenţă.
Glumele la adresa noastră nu s-au oprit nici după ce ancheta oficială a
stabilit că reţelele de trafic al cărnii de cal le aparţin lor, cetăţenilor
civilizaţi, din lumea bună. Chiar şi realizatorii celebrei emisiuni Top Gear ne-au luat peste picior, într-o
emisiune în care vorbeau despre Dacia Sandero.
Dar
nu despre faptul că am fost din nou trataţi precum cei din urmă barbari vreau să
vorbesc aici. Ci despre cal, prieten bun al omului, superb animal ce refuză să
bea apă dintr-o găleată murdară. Omenirea datorează mult acestui animal. Fără
cal, pământurile ar fi rămas mii de ani mult mai puţin muncite, distanţele ar
fi fost mult mai lungi şi mai greu de străbătut, cucerirea lumii ar fi fost
mult mai târzie. Deplasările la mii de kilometri ale cavaleriei lui Gingis Han
(1162–1227), din îndepărtata Asie până în Europa, sau cucerirea Americii de către
armata lui Hernán Cortés (1485–1547) nu ar fi putut să aibă loc fără elementul
esenţial: calul.
Belerofon
a ucis Himera doar după ce l-a îmblânzit pe Pegas şi a plecat la luptă călare
pe acest cal înaripat, fiu al lui Poseidon şi al Medusei. Zeus a luat calul în
grajdurile sale din Olimp, încredinţându-l lui Eos, zeiţa dimineţii. La moartea
sa, Pegas a devenit o constelaţie pe cer. Bucefal îl duce pe Alexandru cel Mare
până în îndepărtata Indie şi înapoi în Babilon, rezistând la efort, lupte şi
privaţiuni. Richard al III-lea (1452–1485) îşi dă regatul pentru un cal, care să
îl salveze din luptă. În basmele românilor, calul îi este sprijin şi sfătuitor
lui Făt-Frumos. Statuile domnitorilor noştri sunt, cele mai multe, ecvestre.
Mihai Viteazul (1558–1601) a intrat în Alba Iulia călare.
Cineva
spunea că un oraş se poate numi astfel dacă îndeplineşte trei condiţii: are
teatru, grădină zoologică şi hipodrom. Calul este, din nou, simbol al evoluţiei
noastre. Şi nu pot să nu remarc faptul că, la multe competiţii de călărie,
sportivii poartă haină, papion şi joben... Creşterea cailor de rasă este, la
rândul ei, o industrie exclusivistă, dominată de respect şi eleganţă. Calul
arab, lipiţanul, calul pursânge englez, calul german sau belgian de povară –
tot atâtea rase-simbol pentru popoarele care au avut grijă de ele.
În
România rurală, mult rămasă în urmă ca dezvoltare faţă de Apus, calul e aliatul
fermierului. Ţăranul român ştie că îi datorează animalului, în bună măsură,
propria supravieţuire. Ştie că fără cal nu poate ara, nu poate transporta recolta,
nu poate să-şi umple magazia de lemne. Şi atunci are grijă de el.
Scandalul
cărnii de cal ar trebui să ne pună pe gânduri. Nu numai pe noi, românii, şi nu
numai pentru că ne-ar putea afecta imaginea. Am ajuns în situaţia să ducem caii
la abator şi să facem din ei mâncare! În tot scandalul acesta internaţional,
nimeni nu s-a indignat de faptul că oamenii consumă carne de cal. Acest lucru e
mai grav moralmente decât existenţa reţelelor de trafic cu alimente.
„Cavaleria“ anchetatorilor lumii ar trebui să vadă lucrurile mai profund:
câinele şi calul sunt parte din sufletul, educaţia şi istoria omenirii.
Şi
caii se împuşcă. Dar nu se mănâncă! Nu-i aşa?!...
