În vara lui 2009 am vizitat „Parisul medical”. Imersia în atmosfera muzeelor, instituţiilor de învăţământ medical, a spitalelor, bibliotecilor și a colecţiilor private a avut un efect profund asupra mea. Am realizat ce înseamnă valoarea unor zidiri și modul de legitimare internă și externă, prin conservarea și expunerea unor lucrări de artă care ofereau măreţie acelor spaţii. Suntem mai mult cu cât trecut suntem înconjuraţi. Universităţile, precum acelea în care am poposit, își derivă autoritatea și din numeroasele elemente ale trecutului.

„Dezindentificarea” pe care am constatat-o la noi are și ea un trecut, dar, mai ales în ultimii ani, am observat că s-a accentuat. Ne debarasăm de orice ni se pare că ne înghite spaţiul și, cu voioșie, aruncăm strat după strat de trecut. Facem loc pentru obiectele prezentului și, motivând dorinţa de modernizare și de eficientizare, ne transformăm complet universităţile, spitalele și casele. Petrecem tot mai mult timp, cum scria George Ritzer, în celebra sa carte „Globalizarea nimicului. Cultura consumului și paradoxurile abundenţei” (Humanitas, 2010), în „non-locuri”, înconjuraţi de „non-lucruri” și de „non-oameni” (p. 86).

Edward Relph, în cartea „Place and Placelessness” (Pion, London, 1976) – o relatare a modului în care locurile sunt experimentate și cum acestea se schimbă –, scria că locurile sunt „încărcate de semnificaţie, de obiecte reale și de activităţi. Reprezintă o sursă semnificativă de identitate individuală și comunitară și frecvent sunt centre profunde de existenţă umană, de care oamenii sunt strâns legaţi, emoţional și psihologic” (p. 143). Observând, și o fac de multă vreme, cum se depersonalizează și se uniformizează universităţi și spitale, prin debarasarea de trecut, vizibil și invizibil, cum dispare diversitatea și se anulează specificul fiecărui așezământ, mă întreb care mai este sub­stratul existenţei personal-instituţionale?

Devorarea trecutului

Olga Mărculescu scria în 1970, chiar atunci (!), despre politicile de „înnoire” și de „actualizare”, care „devorau trecutul istoric, sărăcindu-l, desfigurându-l”. Oferea exemple, „prea multe și prea multe dureroase”, ale „actualizării” acelor vremuri: „În numele acestui mare «A» a fost dărâmată Academia Mihăileană din Iași (...). La fel poarta fostei Curţi Domnești din Iași, împreună cu zidurile de incintă și fântâna. Este isprava «înnoitoare» a organelor locale de la finele anului 1963, al căror zel distrugător a fost oprit din fericire la timp, căci altfel nu se știe până unde s-ar fi extins nedorita lor prezenţă în urbanistica locală. (...) Dar de ce, în numele alinierii unui bulevard, să se frângă o stradă sau un ansamblu cu pitoresc și tradiţie? De ce un spaţiu verde să ia locul unei clădiri de la sfârșitul secolului trecut, sau un bloc «turn» să îngroape importante vestigii ale trecutului, când, cu mai mult efort de chibzuinţă, într-un spirit de armonizare cu exigenţele prezentului, se pot căuta, și găsi, soluţii adecvate? (...) Dar dacă în chiar asemenea perimetre ale vechiului ce trebuie demolat se află și ceea ce denumim «monument istoric», dacă tocmai într-un asemenea spaţiu, urban sau rural, istoria și-a ales cândva un loc de proiectare al ei în veșnicie, dacă specificul «regional», cu atribute de «naţional», se întruchipează în vreo uliţă, care reamintește un întreg trecut – atunci cruţarea unei mărturii istorice se propune de la sine. Edilii de astăzi trebuie să găsească o soluţie pentru a încorpora noului ceea ce este vechi, dar definitoriu” (Buletinul Monumentelor Istorice, anul XXXIX, nr. 2, 1970, pp. 51-52).

În aceste vremuri totul este despre abundenţă, despre flux și cantitate. Pentru că asta „se cere”. Esenţa instinctivităţii s-a pulverizat. Locurile seamănă unele cu altele, oamenii vor să semene și ei cu ceilalţi. Mirarea nu mai încape în noile creiere, doar ușurătatea și ce e replicabil.