La întrebarea din titlu, răspunsul este stereotip: din cauza
salariilor prea mici. De aici și soluțiile excesiv legate de modalitățile prin
care medicii ar putea fi mai bine plătiți. Este adevărat că salariile medicilor
sunt foarte mici, dar a reduce totul la câștigul material înseamnă o jignire la
adresa corpului medical. Pentru remedierea situației, guvernul a adoptat anul
trecut o măsura de creștere a retribuției pentru rezidenți (cu 800 de lei), dar
efectul asupra migrației medicilor a fost nul. Înseamnă că nu (sau nu numai)
motivația financiară este cea care decide.
Dar, în mod logic, pentru a răspunde la întrebarea: „De ce
pleacă medicii?“, ar trebui să vedem mai întâi de ce vor tinerii să studieze
medicina.
Câteva precizări sunt necesare: studiile medicale au durată mare
(șase ani), specializarea (rezidențiatul) mai necesită încă minimum trei-patru
ani, deci în total zece ani. Tinerii termină liceul la 17–18 ani, ceea ce
înseamnă că ajung medici specialiști la 28 de ani. Dacă ar face dreptul,
științe economice sau IT ar putea, la 28 de ani, să fie deja procurori,
judecători, avocați, oameni de afaceri prosperi, manageri, salariați ai unei
bănci, IT-iști, toți cu un câștig substanțial mai mare decât al unui medic. În
plus, ar avea deja familie, copii, casă, mașină. Pe când un rezident sau
proaspăt specialist...
Și totuși, atracția medicinii se menține. Admiterea e pe bază de
concurs, cu trei-patru candidați pe un loc, dintre cei mai buni absolvenți de
liceu, cunoscători de limbi străine, foarte bine familiarizați cu computerul.
Și atunci?
De ce tinerii aleg medicina?
Unii provin din familii de medici, îndeosebi cei care lucrează
în spitale mari, specialiști recunoscuți sau cadre didactice universitare. Se
transmite dragostea față de profesiune, sunt familiarizați cu activitatea
medicală, văd anturajul, mediul social în care trăiește medicul și, desigur, și
viața relativ decentă pe care un medic cu experiență o are.
Există însă și tineri care sunt atrași de profesia medicală prin
determinarea, altruismul pe care profesia le presupune: să lupți cu boala, cu
moartea, să știi mai multe despre corpul tău, despre sănătate, suferință și
moarte. Medicul are o anumită aureolă, o componentă magic-mistică, moștenită
probabil de pe vremea când medicii erau și vraci.
Societatea i-a protejat mereu pe medici, îndeosebi în
comunitățile rurale, în orașele mici. Napoleon ordona, în cursul bătăliilor, ca
măgarii și medicii să treacă la mijloc, să fie cel mai bine apărați – măgarii
pentru că asigurau transportul, medicii pentru că îngrijeau răniții și se
ocupau de sănătatea armatei.
Poate exista și o chemare? Un bun creștin ar răspunde: da,
Dumnezeu nu-i poate lăsa pe cei suferinzi pe mâna oricui.
Și, sigur, există și calculele materiale: bolnavi vor fi mereu,
deci este o profesie sigură, nesupusă fluctuațiilor socioeconomice, un medic
își poate găsi ușor de lucru oriunde (un efect al nivelului ridicat al școlilor
medicale din România, care au fost rapid recunoscute în lume), există și
medicina privată, unde câștigurile sunt atrăgătoare.
Tinerii medici sunt
entuziaști, dornici de activitate, năzuiesc spre perfecționare și performanță,
sunt extrovertiți, doresc să se facă remarcați, să fie lăudați, să se
realizeze. Înglobarea într-o masă amorfă, nivelatoare nu este atractivă. Dimpotrivă.
Și atunci, dispar entuziasmul și energia, ei se plafonează, se mulțumesc cu
puțin, cu doar o parte din ceea ce considerau a fi profesia medicală, se
canalizează pe interesul material. Sau renunță și caută în altă parte, în altă
țară, un mediu mai elevat, efervescent, care să promoveze emulația, să le
satisfacă personalitatea dornică de activitate și apreciere.
Sistemul de sănătate reflectă societatea românească
E greu de stabilit o ierarhizare a motivațiilor de mai sus. Dar
nici nu este importantă. Contează că sunt mai multe motivele care îi fac pe
tineri să vină la medicină și că a reduce totul la aspectul pecuniar ar fi o
simplificare nejustificată, înjositoare într-o bună măsură și care ar conduce,
eronat și dogmatic, rezolvarea problemei migrației medicilor către propuneri
strict salariale. Ca și cum toți ceilalți absolvenți de studii universitare
(juriști, ingineri, profesori etc.) ar fi mulțumiți și ar rămâne în țară și
doar medicii pleacă pentru că sunt prost plătiți.
În fapt, sistemul de sănătate din România reflectă societatea
românească de astăzi și face parte integrantă din aceasta, cu bunele și relele
ei. O reformă profundă în domeniul sanitar nu s-a făcut, multe spitale
funcționează ca acum 30 de ani, în clădiri sordide, cu instalații
nefuncționale, învechite, cu saloane mari și mobilier degradat. Dotările sunt
și ele depășite, expirate moral sau inexistente, iar mentalitatea conducerilor
de la diverse niveluri (direcții sanitare, spitale, case de asigurări) este
corespunzătoare epocii, neevoluată sau doar adaptată rudimentar societății de
consum. Insatisfacțiile medicilor sunt, în bună măsură, aceleași cu ale tuturor
licențiaților din țara noastră. Astfel, o analiză a nemulțumirilor, a dorinței
de a pleca, de a lucra în altă parte, nu poate fi specifică pentru medicină,
deși există particularități.
Voi prezenta în continuare câteva aspecte generale privind
relațiile instituționale, interumane sau de subordonare care pot influența
negativ activitatea tinerilor medici din România și pot justifica decizia de
plecare.
Nimeni nu este premiat, nimeni nu este blamat
În România de azi, evaluarea globală din orice domeniu se face
recurgând la cifre: PIB, durata medie de viață, salariul mediu etc. Cifrele
reprezintă realitatea crudă, nu sunt influențate subiectiv, pe baza lor se fac
comparații, se poziționează o țară, un oraș, un spital, se iau decizii, se fac
programe și prognoze.
În domeniul sanitar – același model. Un spital este pe linia de
plutire dacă durata medie de spitalizare este corespunzătoare, dacă indicele de
gravitate a cazurilor se înscrie în parametrii acceptabili, dacă utilizarea
paturilor corespunde cerințelor MS etc. Dar, într-un spital, sunt secții care
au indici de performanță dezastruoși și secții care merg foarte bine. Nici
unele, nici celelalte nu au vizibilitate și nu există mijloace sau intenții de
recompensare a performanței ori de sancționare a lipsei de performanță. În
interiorul aceleiași secții, un chirurg face trei-cinci operații pe zi, altul
doar trei-patru pe săptămână. Salariul este la fel, aprecierea așijderea. Pe
secția de interne, pentru același număr de paturi, un medic are durata medie de
spitalizare de trei zile, altul de opt. Unul scrie de două ori mai multe
medicamente decât celălalt și face mai multe explorări costisitoare (CT, IRM) –
la pacienți de aceeași gravitate. Nimeni nu este premiat, nimeni nu este
blamat.
„Dacă
stai cu o fesă pe un calup de gheață și cu cealaltă pe o plită încinsă, media
aritmetică arată că te simți confortabil.“ (atribuit lui Grigore Moisil)
De fapt, analizele din consiliile de administrație arată
situația spitalului și a fiecărei secții. Dacă mediile sunt bune, totul este
ok. Nu există diferențieri de salarizare, nu există recompense de niciun fel,
privilegii la achiziții de aparatură, de susținere științifică etc. Și atunci,
ce stimulent are o secție ca să-și mențină sau să-și amelioreze performanțele?
Ce motivație are un medic să-și reducă cheltuielile, să-și crească indicii de
performanță? Cum poate el să-și demonstreze capacitatea, inteligența,
calificarea?
Tinerii medici sunt entuziaști, dornici de activitate, năzuiesc
spre perfecționare și performanță, sunt extrovertiți, doresc să se facă
remarcați, să fie lăudați, să se realizeze. Înglobarea într-o masă amorfă, nivelatoare
nu este atractivă. Dimpotrivă. Și atunci, dispar entuziasmul și energia, ei se
plafonează, se mulțumesc cu puțin, cu doar o parte din ceea ce considerau a fi
profesia medicală, se canalizează pe interesul material. Sau renunță și caută
în altă parte, în altă țară, un mediu mai elevat, efervescent, care să
promoveze emulația, să le satisfacă personalitatea dornică de activitate și
apreciere.
Dușmanul și motivația
Activitatea medicală se desfășoară preponderent în echipă.
Colaborarea, înțelegerea reciprocă, respectul, prietenia sunt indispensabile.
Un citat al lui Umberto Eco – „A avea un dușman e important nu
numai pentru a ne defini identitatea, ci și pentru a ne procura un obstacol în
raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l,
propria valoare“ – este acceptat în prezent ca standard de bază al relațiilor
interumane. Necesitatea inamicului, a dușmanului personal sau colectiv ne
determină evoluția, performanțele, ne definește personalitatea, explică
eșecurile sau manipulează mulțimile. Este o abordare modernă a relațiilor
interumane, o încercare de definire și de formare a personalității în raport cu
altul. Prezența altuia înseamnă relaționare, comunicare: „Identitatea noastră
nu poate apărea decât datorită prezenței altuia și sub privirea altuia“
(Codoban, 2015). Dar asta înseamnă că dușmanul trebuie să fie în proximitatea
mea, contemporan cu mine, să-l văd și să mă vadă, să-l evaluez, să mă compar cu
el, să nu fiu ca el, ci mai bun. Nu pot ca medic să-l am ca dușman pe
Hațieganu, ca poet pe Eminescu, ca dramaturg pe Caragiale, ca politician pe
Take Ionescu sau ca filozof pe Platon sau pe Hegel. Îmi trebuie un om viu, cu
care să fiu în competiție. Și, dacă această competiție e fair, dacă
stimulează performanța, atunci e bine.
Dar dacă eu sunt mai bun, mai performant, mai bine pregătit, iar
competitorul meu se bucură de relații, de o situație financiară superioară, de
protecție, de favoritism (situații atât de obișnuite în România), relația se
transformă în ură. Dacă e mai bun ca mine și are și avantajele amintite și îl
dușmănesc, eu sunt un meschin invidios. Dacă însă sunt mai bun ca el, mă
calific ca dușman al lui. El nu are calitățile mele, deși are o poziționare
socială mai bună. Superioritatea sa trebuie să se manifeste, să mă umilească
prin putere, prin argumente materiale: casă, mașină, vacanțe de lux, anturaj,
prezență socială. Astfel, relația funcționează și este justificată în ambele
sensuri, dar rezultatul nu poate fi decât invidia, ura, umilința, aroganța,
disprețul, frustrarea. În ce măsură o astfel de relație este motivațională este
greu de spus, poate doar pentru marii ambițioși, căci altfel, de regulă, este
demobilizatoare. De ce să mă zbat, de ce să acumulez cunoștințe, de ce să scriu
dacă altul cu calități evident inferioare are satisfacții mai mari în planuri
importante: financiar, poziție în ierarhia profesională, anturaj etc.
Modelul
În deceniile trecute, mai ales pentru tineri, funcționa
„modelul“. Profesional, uman, cultural. Mai există astăzi modele în medicină?
Un Hațieganu, un Lupu, un Burghele, un Danielopolu, un Fodor, un Papilian?
Personalități complexe, nu doar profesioniști, ci și oameni de cultură, cu
educație aleasă, profund angrenați social. Papilian, profesor de anatomie, a
fost directorul Teatrului Național. Dominic Stanca, ginecolog de renume, a fost
și scriitor. Octavian Fodor, cultivat colecționar de artă și eseist. Iuliu
Hațieganu – întemeietorul acțiunilor sportive de masă și făuritorul parcului
ce-i poartă numele.
„Am
în față o culme, o înălțime, pe care însă nu am cucerit-o și pe care cu
certitudine nu o voi putea atinge niciodată – cea a predecesorului meu (I.
Hațieganu). Constatarea nu este deloc în măsură să mă demobilizeze.“ (Octavian Fodor, 1980)
Dacă ai un asemenea model, formarea personalității e o luptă cu
tine însuți, cunoști caracteristicile profesionale, umane și culturale ale
modelului și încerci să te cizelezi în așa fel încât să ajungi să semeni cu el.
Analiză, autocunoaștere, autoperfecționare. Război cu inerția, comoditatea,
delăsarea. Și nu se exclude competiția cu cei din jur. Dar, într-o abordare
normală, cu exigență și corectitudine în promovarea valorilor, nu există loc de
ură, de invidie, de ranchiună. Ai fost evaluat după capacitățile tale. N-ai
reușit? Continuă, perfecționează-te, performează ca să ajungi și tu acolo unde
îți dorești. E ca într-o cursă atletică de alergare. Dai tot ce poți, dar, dacă
ieși pe locul al doilea sau al treilea, nu adversarii tăi sunt vinovați.
Mai există în prezent modele, personalități de urmat? Răspunsul
este în mod sigur „da“. Nu atât de multe, nu atât de complexe, poate nu atât de
puternice, dar există. Cel puțin în plan profesional: chirurgi foarte buni,
cardiologi performanți, urologi ori gastroenterologi de elită. Pot fi luați
drept repere, pot reprezenta înălțimi de atins. Dar nu sunt suficiente modele,
nu toți și nu în toate specialitățile există etaloane profesionale și/sau
morale atrăgătoare. Lumea medicală este și ea diversă, iar în scara ierarhică
n-a contat întotdeauna și peste tot criteriul valoric.
Dar sistemul bazat pe „modele“ este preferabil, căci este
construit pe admirație, afecțiune și loialitate, nu pe ură, înverșunare,
dispreț și aroganță, ca în paradigma dușmanului. Tinerii medici, educați, în
general, la un nivel peste medie, vor prefera varianta admirației și a iubirii,
care se apropie mai mult de idealul profesiei medicale, caracterizate prin
generozitate, umanism, empatie, dragoste. Existența „dușmanului“ avantajat prin
alte criterii decât cele de valoare promovează sentimente primitive, generate
de favoritism. Și îi îndepărtează pe tineri, îi face să caute un alt mediu, mai
apropiat de caracteristicile profesiei.
Discromatopsia
Cea mai cunoscută formă de discromatopsie este daltonismul,
aneritropsia, adică imposibilitatea de a distinge culoarea roșie. Dalton și-a
recunoscut și descris defectul, dar majoritatea purtătorilor acestei defecțiuni
nu sunt conștienți de ea, s-au obișnuit și trăiesc cu ea. Dar, așa cum există
la nivel vizual, o altfel de discromatopsie poate exista și la nivel
intelectual sau al vieții afective. Pentru unii oameni nu există nuanțe. Totul
este alb sau negru. Ei pierd capacitatea de a distinge între adevăr și
minciună, pierd percepția dintre bine și rău. Dacă daltonistul vizual nu vede
niciodată „cireșele coapte“, nici daltonistul psihic nu discerne (sau nu vrea
să discearnă) între valoare și nonvaloare, între activitatea dezinteresată și
interes, pentru că, pe parcursul instalării discromatopsiei psihice, a învățat
să confunde binele cu rentabilitatea și răul cu lipsa de profit propriu.
Discromatopsia psihică
se instalează la șefii de tot felul și de pe toate palierele. Deci și la cei de
care depinde viitorul tinerilor medici, șefii sub oblăduirea cărora trebuie să
lucreze și să se dezvolte profesional.
Discromatopsia psihică se instalează la șefii de tot felul și de
pe toate palierele. Deci și la cei de care depinde viitorul tinerilor medici,
șefii sub oblăduirea cărora trebuie să lucreze și să se dezvolte profesional.
Și asta după ce au plecat dintr-o clinică universitară unde au văzut și exemple
bune.
Profesorul
În viziunea lui Iuliu Hațieganu (1947), profesorul trebuia să
fie domn, părinte, uman și patriot: „Dominus: măsurat, generos, precis,
corect; Pater: prudent, dezinteresat, onest, muncitor, drept și
iubitor; Homo: iubitor de semenii săi, fără deosebire de credință și
origine; Romanus: iubitor de țară și neam“. Chiar dacă profesorii nu mai
îndeplinesc toate aceste condiții, activitatea în marile clinici este satisfăcătoare,
există emulație, activitate intensă, valorile sunt remarcate. De fapt, medicii
rezidenți n-ar pleca decât în mică măsură dacă ar putea rămâne acolo unde s-au
format.
Profesorul Octavian Fodor (1973), citându-l pe Brâncuși – „La
umbra marilor stejari nu crește nimic“ – adaugă: „Adăpostul oferit de aceștia
este totuși necesar pentru plantele încă fragede, lipsite de vigoarea de mai
târziu, cu condiția însă ca umbra să fie de stejar, nu de altă vegetație
meschină“.
Dar tinerii rezidenți trebuie să plece în orașul X sau orășelul
Y, unde riscul să dea peste un șef cu discromatopsie este foarte mare. Regimul
comunist și apoi efervescența câștigului de după ’90 au favorizat dezvoltarea
în număr mare a „daltoniștilor psihici“. Pentru ei, roșiile și gogonelele sunt
la fel. Și atunci, roșiile pleacă, undeva unde sunt șanse să le fie văzută
culoarea, să le fie apreciate calitățile. Pleacă tinerii buni, capabili, care
apoi sunt apreciați în țări cu medicină dezvoltată: Franța, Germania, Anglia.
Rămân cei adaptabili, care se mulțumesc cu puțin în profesie și caută să-și
imite șeful cu speranța unui trai decent.
În viziunea lui Iuliu
Hațieganu (1947), profesorul trebuia sa fie domn, părinte, uman, și patriot: „Dominus:măsurat, generos, precis, corect; Pater: prudent, dezinteresat,
onest, muncitor, drept și iubitor; Homo: iubitor
de semenii săi, fără deosebire de credință și origine; Romanus: iubitor
de țară și neam“. Chiar dacă profesorii nu mai îndeplinesc toate aceste
condiții, activitatea în marile clinici este satisfăcătoare, există emulație,
activitate intensă, valorile sunt remarcate. De fapt, medicii rezidenți n-ar
pleca decât în mică măsură dacă ar putea rămâne acolo unde s-au format.
Iată doar câteva din multiplele aspecte ale relațiilor instituționale,
interumane și de subordonare, care, viciate, explică măcar în parte exodul
tinerilor medici. Al celor care lucrează într-un spital public, fără un etalon
profesional și cu un șef obtuz. Și care, bineînțeles, mai sunt și prost
plătiți.
