De ce vorbesc şi scriu în numele meu? Pentru
că pot plăti numai eu dacă se demonstrează că greşesc; pentru că „tăria
opiniunilor“ se înmoaie, uneori, chiar şi la cei mai fideli susţinători.
Am apreciat, am susţinut şi am constatat
eficienţa screeningului biochimic populaţional dus până la capăt, de către
fostul/actual ministru al sănătăţii. Am crezut, mai bine de treizeci şi cinci
de ani, şi mai abitir în timpul primului mandat al domniei sale că, după cum
spunea, ponderea, prin valoare şi evaluare corectă a personalului medical şi a
unităţilor ambulatorii aşa-zise, va creşte. Am crezut că vom naşte idei şi acţiuni
rapide şi eficiente pentru păstrarea personalului medical în ţară, o reală
prioritate naţională. Am fost chiar martora unei vizite fulger a domniei sale
în cel mai vechi centru din Europa pentru tratarea bolilor de metabolism.
Venit, văzut, promis, plecat. Am ascultat discursurile-promisiuni de la
începutul actualei învestiri. Elegante, coerente, fără pauze respiratorii,
elocinţă înaltă, credibile, dar doar pentru naivi. Ce-ar mai fi de spus?!
De spus – nimic, dar de făcut?
Cunosc, în ceea ce mă priveşte, palierul
ocupat de specialitatea pe care o practic şi, în bună măsură, şi populaţia
medicală a acesteia. Sentimentul, devenit certitudine în ultimii ani, este de
dezagregare intrinsecă, ajutată cu succes de politicile sanitare diverse, ţesute
de prea numeroşii miniştri, mai mult sau mai puţin dedicaţi sau pricepuţi sau
responsabili. Suntem capabili, în sfârşit, să avem o perspectivă asupra
suprasarcinii sociale date de o populaţie îmbătrânită, bolnavă, privată de
elementara prevenţie? Prevenţia bolilor cardiovasculare, metabolice,
oncologice, infectocontagioase etc. poate deveni coerentă, profesionistă, rurală
şi urbană, pediatrică, geriatrică şi a vârstelor de mijloc?
Am trăit, acum, la începutul anului, un
ultim exemplu al unui feedback inexistent la nivelul legiuitorilor în materie.
Se ştia din vara anului trecut, cred, de introducerea, la nivel naţional, a reţetelor
electronice. În unele judeţe, lucrurile încep să meargă. În alte localităţi şi
în multe centre din Bucureşti, s-au pus în mişcare fix pe 3 ianuarie. Nu mai poţi
da dovadă de nici o fărâmă de simţ al umorului încercând să descrii vria în
care ne-am aruncat sau ne-a aruncat lipsa elementarelor pregătiri şi precauţii.
Imprimante vechi sau cu speranţă de viaţă incertă, calculatoare aproape pe
butuci, contacte anevoioase cu Casa, dar şi mai anevoioase sau imposibil
constructive cu managerul instituţiei. Nefiind o surpriză navigarea în ape
tulburi şi hulă, nedorind, totuşi, să-mi iau concediu fără plată, în aşteptarea
unei ordini născute din minţi limpezi, bun-simţ şi respect pentru colegi, dar şi
pentru sutele de pacienţi de la uşi, am traversat primele două săptămâni din
an. Ne aşteaptă a treia cu prescripţii offline, cu obligaţia de a le rezolva şi
pe cele câteva sute deja emise.
Dacă „management“ nu e, atunci... Voi
traduce acest cuvânt, prea des fără substrat (dar cui îi pasă?), prin:
orientare sau organizare pricepută, respectuoasă, coerentă, decentă, care să nu
atenteze nejustificat la buzunarul dezumflat al multora dintre noi. Să mă
explic în continuare. Am eliberat, cum spuneam, offline, sute de reţete,
dându-ne seama noi, prescriptorii, mai repede decât păstorii noştri, că preţul
consumabilelor, necalculat încă, ne deschide o şi mai neagră perspectivă.
Fiecare reţetă prescrisă are o soartă incertă, care se clarifică la farmacii.
Hazardul – iar hazardul! – va decide dacă pacientul a nimerit unde trebuie sau
nu.
Imperfecţiuni multiple, care îi descalifică
pe cei care le-au ignorat din nepricepere (cazul multora), din comoditate, din
lipsă de respect pentru o iniţiativă bună la origine, din veşnicul şi
incurabilul „vom vedea“, „văzând şi făcând“ etc. Probabil că lucrurile se vor aşeza
şi vor devoala şi hibele conceptuale, dacă sunt.
O altă problemă dătătoare de fiori este
incapacitatea aproape concertată şi prelungită de a refuza dialogul cu
practicienii. Legiuitori şi demnitari, consilieri, coborâţi printre medicii
practicieni, nerefuzându-vă o privire, o părere, un dialog nepregătit, neanunţat,
plin de bună-credinţă, fără iz politic sau diletanţi prin preajmă. Aşa veţi
constata cât de calificaţi şi dedicaţi sunt cei care ar trebui să aplice legile
pe care le emiteţi.
Citându-l cu umilinţă pe Eminescu („A
discuta cu ignoranţa...“, Timpul, 26
aprilie 1881, în Opere vol. XII),
închei temându-mă de veşnicia afirmaţiei: „De câte ori vom deschide istoria,
vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie sau despotism“.
