„Malpraxisul medical reprezintă eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.” Aceasta este definiția legală a ceea ce uneori, cu prea mare ușurință, numim malpraxis.

Desigur, medicii și angajații din sistemul medical – cel puțin cei aflați în funcții de management – cunosc legea și, implicit, definiția. Sau ar trebui să o cunoască. Afirm acest lucru nu doar pentru că înțelegerea și, evident, cunoașterea legii sunt obligatorii, dar și din perspectiva vitezei de propagare a informațiilor de orice fel în zilele noastre.

Internetul nu rezolvă problemele de ordin medical... și nici juridic! Dar internetul reprezintă un spațiu în care orice tip de problemă poate fi semnalată – și este semnalată –, după cum orice tip de problemă primește o rezolvare. Problema „rezolvării” este însă extrem de complexă și de foarte multe ori lipsită de suport legal sau moral. Practic, oricine – și când spun „oricine”, mă refer la oameni din toate categoriile sociale sau profesionale – poate emite o judecată de valoare legată de malpraxisul medical (de la Esop încoace). Oricine – nepriceput, rău-voitor sau, dimpotrivă, binevoitor – poate lansa în spațiul virtual orice fel de enormități, din simplul motiv că are dreptul să se exprime liber. Și atunci, de ce nu, poate să „își dea cu părerea” în orice domeniu. Iar spațiul virtual nu este altceva decât spațiul public în versiunea sa digitală.

Multitudinea de reacții pe care le putem găsi pe internet, de la comentarii la articole medicale sau texte publicate pe rețelele de socializare, dincolo de faptul că produc un „zgomot” asurzitor, creează și multă confuzie. Nu orice tratament medical care nu își îndeplinește menirea este caz de malpraxis. Nu orice atitudine a medicului sau a personalului dintr-un spital ori o clinică poate fi calificată drept malpraxis. Iar de la a crede cu tărie în „opinia” unui nespecialist (ca să mă exprim cu condescendență) până la a azvârli cu noroi într-un medic sau chiar în întreaga comunitate medicală, distanța este foarte mică. Zgomotul, confuzia și nepriceperea duc la punerea la „stâlpul infamiei” a unor oameni dedicați meseriei lor. Iar majoritatea medicilor sunt devotați meseriei și pacienților lor. Faptul că nu au destule resurse sau că uneori nu se comportă pe măsura așteptărilor (mai sunt și astfel de situații) nu înseamnă că pot fi acuzați de malpraxis.

Nu sunt jurist, dar sunt medic și sunt obligat să cunosc legea. Prin urmare, mă voi referi din nou la Legea nr. 95/2006, care reglementează domeniul nostru. Dincolo de răspunderea directă a medicului, în această lege este precizată clasificarea furnizorilor de servicii medicale care pot fi trași la răspundere din perspectiva malpraxisului. Astfel, toate unitățile medicale cu personalitate juridică sunt în această situație, fie că sunt publice sau private: spitale, clinici, cabinete medicale, centre de diagnostic și tratament, centre medicale, servicii de ambulanță, societăți de turism balnear și de recuperare. Pentru acele unități care nu au personalitate juridică – cum ar fi SMURD –, răspunderea juridică revine Inspectoratului pentru Situații de Urgență.

Important de știut este faptul că, pe lângă medicul care a săvârșit o faptă de malpraxis, toate aceste unități medicale sunt obligate să asigure condiții de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale. Iar dacă aceste condiții nu sunt respectate, unitățile responsabile pot fi trase la răspundere din punct de vedere legal.

Legislația este suficient de acoperitoare atât la nivelul medicului, cât și la cel al instituției medicale, încât să îi facă pe toți responsabilii din sănătate, medici și manageri, atenți și interesați să lucreze corect. De asemenea, pacienții care sunt sau se consideră victime ale malpraxisului au posibilitatea să își găsească dreptatea în justiție și să fie despăgubiți dacă au suferit prejudicii. De altfel, acesta este unul dintre rosturile asigurării obligatorii a medicilor pentru situațiile de malpraxis.

Desigur, starea de pacient este una traumatizantă atât pentru bolnav, cât și pentru aparținătorii acestuia. Iar relația medic-pacient este una specială. Practic, pacientul își încredințează medicului propria viață. Iar de la simpla respectare a recomandărilor și rețetelor de medicamente până la „abandonul” în mâna chirurgului, pacientul îl creditează total pe medic. De aceeași încredere se bucură medicul și din partea familiei pacientului.

Privind lucrurile din cealaltă perspectivă, a medicului, este limpede că pacientul (și rudele acestuia) îl încarcă pe medic cu o foarte mare responsabilitate. Desigur, medicul este antrenat psihologic, prin natura meseriei, să se protejeze de sentimente de acest fel. Dar cât de protejați pot fi în fața avalanșelor de acuzații fantasmagorice sau chiar iresponsabile care inundă atât de des spațiul public? Un spațiu public pentru care principalele „alimente” sunt ura, furia, neîncrederea.

Pentru un medic care lucrează așa cum o cer standardele profesiunii, inclusiv cele etice, oprobriul public manifestat asupra întregului corp medical poate fi un factor de stres. O prezentare în media a unor filmări cu telefonul mobil despre medici nervoși, tracasați, sau despre condiții proaste în spital este, desigur, parte a situației noastre generale. Dar nu este situația generală. Nu apăr pe nimeni, nici nu acuz pe nimeni: este foarte bine că aceste cazuri sunt reflectate public, pentru că duc la însănătoșirea sistemului. Și chiar dacă sunt probleme de sistem, nu trebuie uitate nici performanțele medicilor români și nici, din păcate, contraperformanțele în ceea ce privește folosirea săpunului și a pastei de dinți, nerespectarea regulilor de circulație sau a normelor de protecția muncii din partea multora dintre cei care apelează la sistemul medical.

Legislația și ghidurile de practică medicală sunt repere ale serviciilor medicale. Dragi colegi medici, învățați încă de la angajare legislația de profil și regulamentul instituției medicale în care lucrați. Aplicați riguros ghidurile de practică medicală, exact cum faceți în cazul regulilor de circulație. Malpraxisul apare când aceste eforturi au fost făcute cu jumătate de măsură.

De asemenea, este bine să știți că încrederea este ca o floare; crește lent, în timp, dar se poate rupe extrem de ușor. Și greu găsiți remedii! Încrederea celorlalți în noi se dezvoltă atunci când dovedim competență, onestitate, când ne identificăm cu nevoile celor din jur, când dovedim fidelitate, când stăm de vorbă calm și suntem binevoitori. Și când zâmbim.

Dincolo de neîmplinirile din sistemul de sănătate românesc, recomand tuturor să nu se lase influențați de ceea ce au „auzit” din diverse surse și să aibă încredere în medici. Iar acolo unde au fost greșeli, este bine de știut că există legi care stabilesc limpede toate răspunderile. Pe scurt, ca să funcționăm ca un sistem european de sănătate, trebuie să insistăm pe cunoaștere și să avem încredere!