„Micro-megaloman“ e un termen inventat de Christopher Hitchens, poate
cel mai mare polemist contemporan. Denotă, în cuvintele autorului, un individ
„mulţumit să deţină dominaţia absolută asupra unei sfere restrânse“. Dumnezeul
propriului pătrat. Mi-aduc aminte prima oară când l-am citit, într-o iarnă
geroasă în Montreal, că mi s-a aprins un bec în minte. Puteam, acum, să
denumesc speciile felurite de floră şi faună băştinaşe creşterii mele sub
umbrela unui mare trunchi. Acela al narcisismului de mahala făcut expresie. Al
violatorului social by-proxy. Micro-megalomanul e coada care gudură câinele sănătăţii.
Şi nu numai.
I-am
întâlnit prima oară când am venit la Bucureşti, din locul primei mele creşteri,
în 1986. Erau pretutindeni. Femeia de la aprozar care arunca scârbită, în găleata
de aluminiu, câţiva cartofi dintre care obligatoriu unul era stricat. Florăreasa
care ascundea, printre cele cinci garoafe destinate învăţătoarei la început de
an şcolar, o floare cu tulpina ruptă. Poştăriţa care mototolea corespondenţa ca
să intre prin gaura meschină a cutiei de scrisori. Secretara care se uita la
tine printr-o vizetă meschină. Vecinul care scuipa coji de seminţe de la adăpostul
ferestrei de la parter, cu bustul revărsat prin maieul cu găurele, în timp ce-şi
supraveghea puradeii, mici godaci jucăuşi laolaltă pe maidan, imperturbabil la
mizerie, imperturbabil la jeg. Aici era lumea în care urma să cresc. Aici era
Balcanul. N-am putut vreodată să-i spun altfel, pluralul munţilor îmi părea că,
vrând-nevrând, mă include. Şi nu m-am simţit vreodată inclus.
În
România, individualismul e rudă bună cu aroganţa şi acelaşi micro-megaloman
care se bucură de omnipotenţa lui efemeră peste un pătrat de univers îl va
reclama, în numele perfidei smerenii, ca fiind calomnios. Se manifesta, pe
vremuri, la clasă. Ferească sfântul să fii mai bun printre gentili. Inteligenţa
se taxează, copiii deasupra maselor sunt traşi înapoi în mocirlă, persecutaţi
de egali, uneori şi de profesori. Urci apoi treptele, vine o zi când faima pe
care o ai e de „pilos“ pentru vulg, gaşca de simieni a căror adaptare principală
e „să ne descurcăm, să ne fie bine, să-i facem pe proşti“. Şi apoi nucleul
patologic al culturii româneşti postcomuniste şi criptocapitaliste te-aruncă pe
o orbită. Preferabil în afara graniţelor.
Mi-a
luat ani să înţeleg – şi n-am ajuns încă la capătul priceperii – din ce se naşte
întrebarea invariabilă a multor cunoştinţe: „De ce te-ai întors?“. La început
crezi că e o curiozitate autentică şi poate că în suprafaţă păstrează o crustă
de onestitate. E o apărare, o identificare proiectivă din partea celui care
întreabă, marca micro-megalomaniei lui. Pentru că şi el s-ar fi dat plecat. Şi
nu s-ar fi întors niciodată. Aşa îşi justifică răutatea. Prin neputinţa de-a fi
plecat şi el. Partea micro e despre imposibilitatea întoarcerii. Plecaţii ar
trebui să rămână duşi. Megalomania e despre cum ne descurcăm şi fără ei. Mai
bine c-au plecat. Sunt nişte trădători. Nişte parşivi şi ipocriţi. „Ei.“ Care
n-au avut vână să rămână. Şi care acum se întorc să ne „ia“ ceva-ul pe care
ne-am chinuit cu greu să-l păstrăm. Ciozvârta pe care am rupt-o cu greu, în dinţi,
din fălcile altuia. Foame. Multă foame. Şi paranoia. Comprimată, inevitabil, în
remarci sicofante, guduratul pe care-l simţi când păşeşti din nou printre cei
pe care i-ai lăsat, vreme de câţiva ani.
Pentru psihiatrul pe care-l lăsasem pe secţie şi care îmi dispreţuia
existenţa cu indiferenţa superiorului, la întoarcere eram „colegul din America“.
Pentru doamna profesor eram, la fiecare raport de gardă, „domnul doctor şcolit
peste ocean“. Privirile se aruncau pieziş. Într-o pauză, o colegă, altfel bine
intenţionată, mi-a spus că, pe fond, e bine ce fac dar că „am un PR foarte
prost“. Şi probabil că aveam. Aveam un PR foarte prost într-o comunitate care
visa, cotidian, la plecat sau la săpat. Pentru că medicina a devenit o meserie
de soboli în care ascensiunea se face cu gheare şi cavernă. Iar sub paranoia
micro-megalomaniei stă un singur element, nucleul fierbinte al problemei:
frica. Frica iraţională dublată de furie. Furia coafată de grandiozitate.
Sănătatea
nu are un corp de medici, în prezent, în România. Rarisim vezi echipe. Şi unde
sunt, de obicei, sunt centrate pe icoana străvezie a „vedetei“ de cartier sau a
notorietăţii semifabricate prin politichie sau proletcultism. În spitalele ţării
şi la catedrele universitare ai de-a face cu lumpen-profesionişti, mulţi căzuţi
într-un nihilism atroce, consumaţi de propriul altar. La uşile lor, noi, majoritatea.
La uşile lor, doctorii tineri care au de ales între propriul individualism şi
capitulare. Care înseamnă ură de aproape, dispreţ faţă de pacient, plic şi
banul din plic, şi urdoarea slinoasă a funcţiilor obţinute pe şpăgi, a şpăgilor
obţinute din funcţii. Există, interminabil, cozi la aprozarul medicinii, unde o
muiere oarecare mai aruncă, din când în când, în scârbă, câte un cartof
stricat, pe care te chinui apoi acasă să-l cojeşti pentru mâncarea zilnică. E
hidra cu o mie de capete pe care, de fiecare dată când crezi că ai răpus-o, mai
scoate unul. La fel de hâd. La fel de sumbru.
Culmea e că, subjugaţi de o minoritate de micro-megalomani, ne împiedicăm
de propria obedienţă. Deoarece, în cuvintele unei blonde perisate, „avem carieră,
avem familii“. De ce să-ţi rişti profesia în faţa unei congregaţii a corupţilor,
aparent inamovibili, aparent imuni la morală? De ce să vorbeşti despre umilinţele
pe care le înduri la locul de muncă, de ce să scrii despre abuzurile la care
asişti, la care participi, pe care le validezi cu fiecare parafă aplicată? Vă
întreb, în schimb, de ce nu? E un miraj, un ecran de fum. Bătăuşul din curtea şcolii
are doar o faimă clădită pe un exemplu. Opune-i un grup sănătos şi rămâne doar
o caricatură grotescă. E nevoie de voci în Medicină azi. E nevoie de vibraţia
unei generaţii care are un imperativ în faţă şi nu doar lustraţia trecutului.
De sus până jos, de la vlădică la opincă, de la ministru la medic rezident,
cuvântul de ordine ar trebui să fie „Jos micro-megalomania! Sus meritocraţia!“.
Şi nu e un îndemn idealist. E o chemare la realitate. Domnule ministru, există
un zid de micro-megalomanie în sănătate. Domnule ministru, dărâmaţi acel zid!
