„De ce ar trebui să te cred pe dumneata, domnule doctor?” îmi spune pacientul, de pe partea cealaltă a biroului. Întrebarea e justificată. Sunt foarte mulți oameni care îți cer să te încrezi în ei.
Mai întâi trebuie să te încrezi în părinți. Nu prea ai încotro. Alternativa e una foarte proastă, dacă de când ești mic constați că părinții nu sunt de încredere, atunci îți va fi foarte greu să te încrezi în oricine altcineva. Și chiar când o vei face, va fi sub umbra îndoielii, a temerii sau a disprețului.
Apoi învățătorul. Și profesorii de la școală. În care părinții tăi nu au încredere, dar nu au încotro, te vor lăsa în grija lor câteva ore pe zi, pentru că de la șase ani încolo începi să nu le mai aparții cu totul, începe deja marea rupere și cel mai confortabil ar fi să te rupi încetul cu încetul, transferând capitalul de încredere acumulat în prima copilărie. Doar că apoi crești și nu-ți ajunge capacitatea de încredere pentru cât de multă trebuie să acorzi.
Statul vrea să te încrezi în el, să îi dai banii și serviciul tău și el, în schimb, să îți dea legi solide și protecție împotriva relelor, lumină noaptea, drumuri pe care să poți umbla liniștit, ajutor dacă vei cădea bolnav. Trebuie să te încrezi în mica și marea funcționărime, într-un sistem astfel făcut încât descurajează încrederea, te ține într-un echilibru precar, astfel încât să fii permanent conștient că în orice moment poți fi o victimă, nu un beneficiar al lui.
Trebuie să te încrezi în propriul corp. Asta deși știi că el e o bombă cu ceas, că până la urmă te vei îmbolnăvi și la un moment dat vei și muri, dar nu știi în schimb ce mai e pe urmă, ce se va alege de copiii, de nepoții tăi, de întreaga lume haotică și supraîncălzită din care ai fost o părticică vie, conștientă și de netăgăduit timp de câteva decenii.
Știi că va veni bătrânețea când vei avea nevoie disperată să te încrezi în cineva și s-ar putea să nu ai în cine, să fii mai singur ca niciodată. Nu știi în schimb ce se întâmplă chiar acum în întunericul dindărătul pielii, acolo unde funcționează la foc continuu o mașinărie care s-a tot schimbat de-a lungul milioanelor de ani, de-a lungul unei istorii sălbatice despre care nu știi aproape nimic și care nu are nicio legătură cu planurile și dorințele tale. Are însă mare legătură cu identitatea pe care nu ai cerut-o nimănui, ți-a fost dată cu forța, când ai fost aruncat în lume.
Trebuie să te încrezi în oamenii de lângă tine, pe care ai reușit să îi domesticești și te-au domesticit pe tine, dar care sunt la fel de imperfecți și suferinzi și plini de speranță ca tine.
Între timp, biserica strămoșilor tăi îți cere să ai încredere în ea, îți promite viață veșnică, dar îți cere în schimb să iubești pe cine zice ea, să semnezi unde spune ea, să înveți cu prioritate ce îți spune ea, să „crezi deși e absurd” sau, dacă nu ești în stare să crezi, să te prefaci că crezi, cum spunea Pascal cu pariul lui, că poate până la urmă ajungi să uiți că doar te prefăceai. Iar tu nu poți să faci decât să speri, și e ceva, dar nu e suficient. Asta deși biserica e doar o sumă de oameni la fel de rău-văzători și nădăjduitori ca tine, plătitori și primitori de vămi și impozite. Și pe lângă ea mai sunt alte câteva zeci de biserici, mai mult sau mai puțin strămoșești, și toate vor să te încrezi în ele.
Și în Știință trebuie să te încrezi.
Sigur, ea ar vrea să gândești autonom, să ai „gândire critică”, să te bazezi pe dovezi. Într-un fel, știința e opusul credinței, dar hai să fim cinstiți, cine are timp și energie și atâta minte uriașă cât să cuprindă toate dovezile și toate criticile? Chiar și în Renaștere, asemenea oameni erau rarisimi. Și câți dintre noi suntem capabili de mai mult de câteva gânduri care nu sunt de-a gata, pe săptămână, pe an, pe viață de om? Trebuie să te încrezi în simțuri, într-o lume plină de iluzii. Trebuie să te încrezi în tine însuți, într-o lume în care individul e nesemnificativ și se lucrează doar cu mase.
Când corpul sau mintea îți trădează încrederea, când tu sau cineva drag se îmbolnăvește, iată-te în cabinetul alb cu linoleumul obligatoriu pe jos. „Sistemul” tocmai s-a blocat și nu vrea să îți îngurgiteze cardul de sănătate. Ai cu tine un teanc de adeverințe, le ții strâns la piept să nu le sufle vântul. Undeva, în fundal, dar aproape, cu tine în cabinet, în buzunarul de la pantaloni unde e telefonul, e un cor cacofonic de zeci de voci, du-te la Stat, du-te la privat, du-te la Cutărescu, ia naturiste, ia homeopate, nu te vaccina, pleacă din țară, fă sport, aleargă o mie de kilometri, du-te la mânăstire, e vina cuiva, e vina ta. Și omul dinaintea ta, de partea cealaltă a biroului, îți cere să ai încredere în el.
Iar eu, omul care face solicitarea asta atât de îndrăzneață, îmi dau seama că ne întâlnim cam târziu. Că trebuia să îți fiu alături mult mai demult. Alături de părinții și profesorii tăi. Că trebuia să fi vorbit atunci când, neîntrebat, am tăcut. Că am fost atât de departe, de-a lungul anilor. Sper să putem remedia cumva și boala asta, care nu e a ta sau a mea, dar ne doare pe amândoi. Mai bine mai târziu, decât niciodată.