Un
sondaj ingenios construit şi pertinent a arătat că, exceptând un număr infim de
persoane (fie aparţinând unor ordine religioase, fie indivizi consideraţi
excentrici), la întrebarea „Aţi dori să aveţi mai mulţi bani?“, intervievaţii
au dat un răspuns monosilabic concludent: da.
Superbogaţii, îndestulaţii, săracii, toţi au dat acelaşi răspuns. Extrapolat la
nivelul ţării sau la cel al Ministerului Sănătăţii, decidenţii se comportă
aidoma: vor mai mulţi bani în mandatul lor, iar pentru aceasta sunt în stare să
amaneteze viitorul mai îndepărtat, doar să aibă bani acum, azi şi, eventual,
mâine. Poimâine e departe. Vindem petrolul, aurul, subsolul, urmează CFR Marfă.
În Elveţia, ca măsură antipoluare, TIR-urile care traversează ţara sunt obligate
prin lege să utilizeze platformele de cale ferată. Ieftin şi nepoluant.
Probabil, în curând, UE va adopta măsuri similare. CFR Marfă va deveni atunci
foarte rentabil, însă atunci va fi fost vândută de mult. Parlamentarii noştri,
preocupaţi de propriile venituri şi de mulţimea secretarelor aferente postului,
nu vor discuta o astfel de lege.
Criza
de proporţii şi de durată, care nu a ocolit România, impulsionează răspunderea
politicienilor în direcţia eficacităţii, a stopării risipei şi a unei austerităţi
raţionale.
International
Society on Priorities in Health Care a arătat că, într-o perioadă de zece ani
(1998–2008), fondurile alocate sănătăţii în România au crescut de zece ori.
Contrar aşteptărilor, starea sănătăţii românilor a scăzut. OMS declară că,
pentru acelaşi interval de timp, România a alocat sănătăţii cu 60% mai mult, în
timp ce în Spania cheltuielile s-au diminuat cu 26% şi în SUA cu 19%. (…) Cu toţi
banii alocaţi sănătăţii, la noi, în mod aparent
paradoxal, majoritatea indicatorilor de sănătate au evoluat nefavorabil,
România ocupând cele mai proaste poziţii în durata de viaţă, mortalitatea
generală, maternă şi infantilă, TB şi alte infecţii.
Această
tristă situaţie are explicaţii simple: o politică de sănătate inadecvată şi
proasta utilizare a fondurilor (nu atât lipsa banilor, cât proasta lor
utilizare, corupţia şi furtul). S-a
perpetuat un sistem sanitar care era depăşit şi neperformant încă la momentul
1989. Ar fi fost nevoie de o reformă radicală, nu de cosmetizări. Un raport
recent al European Healthcare Fraud & Corruption Network, organism care
evaluează gradul corupţiei şi fraudei în sistemele de sănătate din Europa,
afirmă că, pentru fiecare trilion de euro cheltuiţi pe sănătate, 56 de miliarde
de euro dispar prin fraudă şi corupţie. Fără îndoială, procentul care îi revine
României este cu mult mai ridicat, iar aceasta ar trebui să fie direcţia pe
care trebuie să acţioneze Ministerul Sănătăţii, pentru a limita pierderile din
sistem. Organismul european mai sus-amintit afirmă că „sistemul de sănătate
necesită schimbări radicale“.
Actualul
ministru, Eugen Nicolăescu, neavând studii medicale, a numit spre a-i fi alături
şi a consilia, o mare echipă de universitari, deşi între activitatea didactică şi
medicina din teritoriu (România profundă) este o foarte mare diferenţă. Acest
consiliu va pregăti planul de măsuri ce se vor lua în sănătate. Cu o singură
excepţie (reprezentată de rectorul UMF Cluj-Napoca), toţi ceilalţi membri ai
consiliului sunt din Bucureşti, oraş care pare să monopolizeze înţelepciunea
organizatorică medicală. O mare absenţă este prof. dr. Carmen Ginghină, vârful
cardiologiei româneşti. (…) Lista cuprinde persoane dintr-o categorie de vârstă
deosebit de îngustă, lipsind medicii tineri (!), dar şi cei cu experienţă mai
îndelungată, ştiindu-se faptul că medicina se practică fără nicio limită de
vârstă şi că, dimpotrivă, experienţa, înţelepciunea, ca şi vocaţia, contează
enorm în această profesiune aparte. Lipsa tinerilor este în concordanţă cu
exodul acestora. Cu toate că în fruntea Comisiei Europene se află José Manuel
Duräo Barroso, un ultraliberal (după cât îl cunosc din cercurile Mişcării
Europene), niciun reprezentant al medicinii private (liberale) nu a fost inclus
pe listă, deşi medicina privată, în ciuda concurenţei neloiale din partea
marilor clinici bugetivore de stat, asigură cea mai mare parte a asistenţei
medicale ambulatorii. Pe lista respectivă aflăm doar profesori universitari din
specialităţi clinice relativ înguste, nu şi specialişti în organizare sanitară,
sau în prevenţie, care sunt cu totul altceva decât activitatea de predare ex cathedra sau de vizită la patul
bolnavului, în clinică. Mai cu seamă medicina preventivă, domeniul pe care
Ministerul Sănătăţii ar trebui să se concentreze cu precădere, este total
neglijată. De altfel, nici în programa analitică a facultăţilor noastre de
medicină – învechită, desigur – nu regăsim prevenţia. Niciun specialist în
probleme de laborator nu se află pe listă, deşi laboratorul este una din cheile
depistării precoce ale prevenţiei. Nici cercetarea nu e reprezentată. De fapt,
în practică, toţi numeroşii „cercetători“ din medicină lucrează în clinicile
universitare ca medici de spital, niciunul pe teren, în prevenţie, şi nici în
institutele mari de cercetare, unde ar trebui să efectueze stagii periodice.
Oare crede ministrul că prevenţia se poate face fără cercetare?
Pentru a încheia, revenim la concluzia
organismului european pentru corupţie şi fraudă în sistemul sanitar: avem
nevoie de o reformă radicală, nu de cosmetizări. Altfel, starea sănătăţii
populaţiei României va continua să se agraveze, în ciuda rectificărilor
bugetare cu suplimentări succesive. Desigur, acestea sunt binevenite, dar
principala problemă este stoparea scurgerii banilor „ca apa în nisip“. Sub
aspectul sistemului de sănătate, România este, în prezent, bolnavul Europei.
