Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Biblioteca chirurgului Theodor Burghele

Viața Medicală
Prof. dr. Benone DUŢESCU vineri, 16 ianuarie 2015
  L-am cunoscut îndeaproape ani îndelungaţi, în calitatea mea de profesor de Istoria medicinii şi a domniei sale de rector al IMF, a mea de director în Ministerul Sănătăţii şi a sa de ministru al sănătăţii. L-am cunoscut apoi cât a fost preşedintele Academiei Române. Îmi spunea de multe ori că după ce se pensionează, doreşte să-mi doneze la Catedră toate cărţile şi revistele de interes medico-istoric, urându-mi să promovez această ramură a ştiinţei medicale pe mai departe. De altfel, el a fost acela care în 1970, ca rector, a dispus reintegrarea Istoriei medicinii ca disciplină obligatorie, după ce, cu un an în urmă, doi inspectori nepricepuţi, unul de la Ministerul Sănătăţii, celălalt de la Ministerul Învăţământului, o trecuseră în planul de învăţământ ca disciplină facultativă.
  Profesorul Theodor Burghele (1905–1977) a fost o personalitate a chirurgiei, dar şi a culturii româneşti, iar pentru el, istoria era instrumentul fundamental de educaţie şi de sprijin moral pentru asigurarea trăiniciei neamului românesc.
  Iată profilul său, conturat de profesorul Eugeniu Proca, în prefaţa Tratatului de chirurgie: „Profesorul Burghele rămâne unul dintre marii chirurgi ai ţării noastre, dominator şi vulcanic, diplomat sau agresiv, blând sau feroce, inegalabil ca îndemânare şi emoţie, care şi-a trecut sub tăcere victoriile, lăsând să se creadă că a învăţat mai mult din înfrângeri. Profesorul Burghele a fost –  la vremea lui –  iubit sau detestat, admirat sau criticat, căutat sau temut, dar niciodată ignorat“ (E. Proca, Tratat de chirurgie, vol. I, Ed. Medicală, 1980).
  Avea răspunderea faptelor sale. Mi-a făcut odată următoarea confidenţă: „Eu ar trebui să fiu distins nu pentru ce am făcut, ci pentru ce nu am făcut“, în sensul că multora din solicitările „de sus“ nu le-a dat curs pentru că i s-au părut aberante, antiumane.
   Era un admirator, un pasionat al cărţii medicale; dorea să ştie tot ce se tipărea, în primul rând în domeniul lui profesional, al chirurgiei şi urologiei, şi în tot ce reprezenta noul în medicina românească şi în cea de peste hotare.
   Scria adesea prefaţa unor cărţi, prin aceasta întărea autoritatea lucrărilor respective, cuvântul înainte conţinând aproape întotdeauna o idee novatoare, o apreciere de substanţă ce cuprindea profunzimea analizei sale creatoare. În prefaţa unei lucrări cu privire la urgenţele pediatrice (D. Vereanu, M. Socolescu, T. Steinbach, Ed. Medicală, 1958) făcea o apreciere de fond – una din problemele cele mai grele ale urgenţelor chirurgicale este, fără discuţie, „aceea atât de variată, complexă şi înşelătoare a patologiei chirurgicale a copilului“.
   I se trimiteau cărţi cu cele mai măgulitoare dedicaţii de la prestigioase personalităţi din ţară şi de peste hotare, ca omagiu pentru omul de ştiinţă recunoscut în toată Europa şi în Americi. Răspundea tuturor şi pe cele mai multe le recenza în revista „Chirurgia“. Numai de la multinaţionala editură Springer (Berlin –  Heidelberg – New York) a primit, între anii 1966 şi 1976, 200 de monografii pe care le-a recenzat (Enciclopedia medicală românească, vol. 4, p. 2.818, Ed. Universitară „Carol Davila“, 2009). Nimănui nu îi mai putem atribui o asemenea performanţă.
   Cercetând ore şi zile în şir în Biblioteca centrală a UMF „Carol Davila“, am fost părtaş la eforturile îndelungate ale colectivului care inventaria biblioteca de câteva mii de volume (cărţi şi reviste) a profesorului Theodor Burghele. Ştiind cât valora tezaurul de documente, l-am studiat şi am scris aceste rânduri. Prin aceasta, îl omagiez pentru dragostea lui de carte, pentru bucuria de a primi o carte nouă medicală sau o revistă de specialitate şi de a le citi. El nu s-a mulţumit însă doar cu lectura. A dorit –  şi a reuşit din plin –  să comunice tuturor celor interesaţi ce se scrie în aceste cărţi, ce trebuie să reţinem din ele, cât de mult ne umple sufletul de bucurie o carte reuşită şi cât ne afectează una nereuşită, insuficient elaborată, depăşită de progresul istoric al ştiinţei. Forma prin care el a comunicat din biblioteca sa cu lumea medicală, prin care i-a oferit gândurile îmbogăţite după lectura acestor cărţi a fost recenzia. Am citit număr de număr revista „Chirurgia“ şi am adunat, în perioada 1947–1977, peste 750 de recenzii pe care le-am citit şi din care încerc să rezum câte ceva.
   Era un veritabil bibliofil. Remarca de multe ori reuşita grafică a cărţii, frumuseţea ei ca operă de artă şi lăuda editura care o produsese. Recomanda cărţile bune pe care le recenza medicilor români, pentru instruire. De altfel, instruirea lor profesională (cu atributul ei definitor, lectura cărţilor bune) reprezenta pentru profesorul Burghele o cerinţă, o obligaţie morală fundamentală a medicului. El, omul de mare autoritate în metodologia pregătirii profesionale a scris: „Este necesar să se adauge Jurământului hipocratic următoarele cuvinte: Jur că mă voi instrui tot timpul vieţii“ (De la simptom la diagnostic în practica urologică a medicului generalist, Ed. Medicală, 1976). Mărturiseşte de multe ori cât de mult a învăţat din lectura cărţii respective. În 1958, recenzează cartea „Chirurgia intestinului“, scrisă de M. Popescu-Urlueni şi Pavel Simici, la Ed. Medicală, Bucureşti, 1958: „Am citit cu deosebită atenţie monografia şi mi-am dat seama pentru a nu ştiu câta oară, de adevărul că la orice vârstă, în orice situaţie, nu ai decât de învăţat. Personal, am profitat mult din citirea ei şi sunt convins că toţi cei care o vor citi vor avea aceeaşi bucurie de a avea o monografie utilă, bine scrisă, documentat ilustrată, bucurându-se nu numai de o bibliografie bogată, dar sprijinindu-se mai ales pe o practică personală de lungă durată, de mare calitate, în permanentă judecată şi critică în funcţie de rezultatele obţinute, pe o statistică foarte mare de intervenţii pe intestinul subţire şi gros. Lucrez cu P. Simici de 8 ani; el nu s-a format la clinica chirurgicală de la Spitalul Panduri, ci la aceea de mare valoare a profesorului Nasta (de la Floreasca, n. n). Nu ar fi corect dacă nu aş afirma că multe gesturi, multe tactici bune, cu multă importanţă pentru corectitudinea intervenţiei, pentru rezultatul ei final, le-am învăţat de la el, mi-au plăcut şi le-am adoptat. În munca de fiecare zi ai de învăţat şi de la oamenii mai în etate ca şi de la cei mai tineri. În colaborarea mea cu el, eu am învăţat şi îmi face astăzi o deosebită bucurie s-o pot afirma, o dată cu prezentarea monografiei pe care a făcut-o cu Popescu-Urlueni, monografie ce face cinste şcolii româneşti de chirurgie şi Editurii Medicale“ (Chirurgia, nr. 1, 1959, pag. 159).
   Recenzând lucrarea „Introducere în Fiziopatologie“ (Leipzig, 1956), subliniază: „Este imposibil astăzi să înţelegem clinica, să interpretăm sindromul, să-i înţelegem mecanismul de apariţie şi mai ales să deducem terapeutica, fără a cunoaşte din ce în ce mai bine problemele grele de fiziopatologie, specialitate, după mine, nu de sine stătătoare, ci strâns legată de munca de spital“ (Chirurgia, nr. 5, 1957, pag. 784).
   Un punct forte al fiecărei cărţi pe care o apreciază recenzând-o îl constituie bibliografia. Consideră neîmplinită o carte cu o bibliografie săracă, unilaterală şi nu se sfieşte să scrie aceasta. La recenzia lucrării „Funcţiunea ureterului şi a bazinetului“ (Philadelphia, 1957), bibliografia, exclusiv americană, engleză şi germană „îi scade însă foarte mult valoarea cărţii, fiindcă foarte multe aspecte pe care autorul le crede dovedite de el sunt de mult cunoscute; aceasta este în special cazul acţiunii morfinei asupra ureterului uman, care se ştie că este spasmogenă“ (Chirurgia, nr. 3, 1959, pag. 171).
Lucrării „Progrese recente în urologie“ (Londra, 1957) „îi lipseşte cu desăvârşire, din materialul bibliografic cercetat, literatura actuală europeană, autorii mărginindu-se numai la literatură engleză. Această deficienţă limitează parţial valoarea informativă a monografiei lui Hautley“ (Chirurgia, nr. 4, 1959).
   Profesorul A. I. Dodson, urolog în statul Virginia, publică lucrarea „Chirurgie urologică“, în colaborare cu alte personalităţi de specialitate, în a treia ediţie, ceea ce dovedeşte succesul acestei lucrări. Monografia, frumos editată şi mai ales ilustrată, „face cunoscut într-un stil limpede, simplu, o serie de principii de atitudine de diagnostic şi mai ales de tehnică chirurgicală utilizate în SUA şi mai puţin cunoscute în Europa. Ca foarte multe cărţi americane, ea nu aminteşte deloc de literatura românească; astfel, în problema neoplasmelor de penis, deşi Dodson recomandă emasculaţia totală, nu aminteşte niciun cuvânt de profesorul Ernest Juvara, promotorul acestei tehnici“ (Chirurgia, nr. 3, 1959).
    „Chirurgia căilor biliare extrahepatice“ (Ed. Medicală, 1957), carte pe care o consideră un dublu succes: „de valoare didactică şi ştiinţifică deosebită şi de editură indiscutabilă & monografia prezentată de autori reprezintă şi un succes editorial; tehnoredactarea ei este desăvârşită, cartea făcând bucuria unui bibliofil de a o avea în colecţia sa“ (Chirurgia, nr. 6, 1957). Cu altă ocazie (Tratat de chirurgie urinară, A. Pulgvert, Barcelona, 1971) scrie: „O admirabilă realizare care îţi face plăcere să o consulţi şi să o ai în bibliotecă, deoarece un bibliofil, oricât de pretenţios ar fi, nu îi poate reproşa nimic nici în ceea ce priveşte conţinutul, nici ca editare“ (Chirurgia, nr. 6, 1972).
   Alteori, îşi exprima şi mai puternic mâhnirea: „Baze, principii şi procedee tehnice ale chirurgiei“, Ed. Masson, 1957. „Apariţia acestui volum al cărui titlu l-am văzut în revistele de specialitate m-a făcut să-l procur cât mai urgent, atât de atrăgător fiind, atât titlul, cât şi personalitatea autorului... Citind această monografie, trebuie să mărturisesc că am fost deziluzionat... Cartea conţine date, detalii, poziţii, prezentări... şi o întreagă înşiruire de fapte şi modalităţi pe care nu le poţi urmări. În fond, totul se rezumă la un fel elegant de a face chirurgie, de a face tehnică. Eu cred că aceasta nu se poate scrie; nimeni dintre noi nu am învăţat, cel puţin în ceea ce mă priveşte, dintr-o carte, felul în care trebuie să ţinem pensa, s-o prezentăm pentru ligatură, s-o desfacem sau s-o utilizăm. Toate aceste amănunte pe care Orsoni le vrea codificate le capeţi printr-o ucenicie de fiecare clipă şi fiecare chirurg, dacă are o şcoală bună, o bază solidă de la care a plecat, îşi creează un „stil“ special al felului în care ţine sau utilizează instrumentul. Şi niciodată nu cred că acesta va fi practicat în funcţie de legi sau regulamente de funcţionare. Un număr de 167 de figuri şi scheme ilustrează modalităţile extrem de numeroase pe care mâna chirurgului trebuie să le exercite în timpul intervenţiei; subliniez cu toată convingerea valoarea celor trei principii de la sfârşitul volumului şi care, în realitate, sunt totul în tehnica chirurgicală: a nu merge mai departe înainte de a face cât mai perfect primul timp, a vedea tot ce faci şi în fine, a căuta rapiditatea. Consider că toate datele expuse de Orsoni trebuie să fie învăţate în fiecare serviciu de chirurgie şi aceasta este datoria şefilor noştri de serviciu, de a face ca externii, internii, secundarii şi toate cadrele de învăţământ să deprindă o tehnică cât mai bună, cât mai utilă, cât mai simplă şi pentru a rezuma, cât mai frumoasă“ (Chirurgia, nr. 2, martie–aprilie 1958).
   O altă dezamăgire o exprimă în prezentarea cărţii „Cunoaşterea interpretării radiografiilor de rinichi şi de ureter“ (R. Hickel, Paris, 1959). „Această mică monografie scrisă de un radiolog specialist al aparatului urinar din Paris este pentru mine o dezamăgire“ şi explică în ce constă dezamăgirea. În finalul recenziei conchide cu multă obiectivitate: „Cartea are o valoare mai mult didactică pentru capitolele de patologie urinară, căci un specialist cunoscător al problemei nu va găsi explicaţia unui clişeu care ridică probleme greu de interpretat“ (Chirurgia, nr. 5, sept.-oct. 1960).
   Recenzând lucrarea „Probleme de morfologie“, de la Ed. Academiei Române, 1959, formulează, de asemenea, unele consideraţii pertinente: „Anatomopatologul de astăzi trebuie să fie foarte cult; specialitatea în care el activează este înainte de toate o disciplină a cunoaşterii; nu există disciplină clinică şi experimentală care să nu aibă nevoie astăzi de interpretările sale“. Deschizând cu bucurie această carte, a fost izbit însă, citind unele articole, de „stilul confuz întrebuinţat de autori“. Cu o oarecare ironie încheie recenzia: „S-a afirmat odată că pentru a cunoaşte o problemă, cel mai bun mijloc este acela de a-i dedica o carte; personal cred că pentru a scrie un articol trebuie să cunoşti subiectul.“ (Chirurgia, nr. 1, 1960).
   Remarcă bucuros, în recenziile publicate, prezenţa românească în lucrările respective: cartea „Rezecţii hepatice“ (Roma, 1962) –  „Bibliografia vastă din care cu bucurie am văzut că autorii români care se ocupă de această problemă sunt citaţi“ (Chirurgia, nr. 5, 1963).
   Este entuziasmat de lucrarea lui Jean Bernard, „Starea actuală a medicinii“ (Paris, 1960): „Iată o carte care trebuie citită în linişte, cu răbdare, şi mai ales gândită la fiecare pagină. Ea pune probleme noi, de mare actualitate pentru învăţământ, pentru cercetare şi practica medicinii, care impun restructurări, schimbări de sistem de asimilare şi o orientare modernă a spaţiului pe care fiecare disciplină trebuie să îl aibă în cadrul învăţământului medical superior“. Îi place mult şi citează (ceea ce face foarte rar în recenziile sale) paragraful în care Jean Bernard meditează asupra schimbării de atitudine în profesia de chirurg, scriind că este o foarte mare diferenţă între chirurgul (ca profesionist) din anul 1920 şi cel din 1960: „A devenit econom, meticulos, blând, aproape lent, el observă schimbările pe care le provoacă şi respectă organele şi ţesuturile. De la anatomistul pe care îl întruchipa, chirurgul s-a ridicat la demnitatea unui fiziolog“ (Chirurgia, nr. 6, nov.-dec. 1961).
   De ce trebuie citit tot ce se publică, de ce chirurgul trebuie să ia cunoştinţă de fiecare tehnică chirurgicală nouă, validată de practică? Pentru că fiecare bolnav ridică probleme particulare de tehnică şi de tactică, de indicaţie şi de contraindicaţie, astfel că urologul modern, scrie profesorul Burghele, „trebuie să le cunoască pe toate“ (Chirurgia, 1961, recenzie la cartea „Chirurgia prostatei“, Philadelphia, 1959).
   Profesorul Burghele aprecia, printre calităţile medicului, ca fiind definitorii pentru această profesiune dragostea faţă de bolnavi, respectul pentru adevărul ştiinţific, pentru munca fără preget.
  Preocupat de noul în medicină, considera că biochimia este unul dintre domeniile care înnoiesc gândirea în medicina modernă: „Introducere biochimică în chirurgie“, Paris, 1962 (recenzată în Chirurgia, nr. 4, iulie-aug. 1963) –  „Cartea, scrisă de un biochimist, caută să redea cât mai clar bazele biochimice absolut necesare raţionamentului clinic, trecut astăzi din faza sa exclusiv semiologică, palpatoare, spre o gândire fină, de deducţie inteligentă. Bazată pe o cunoaştere cât mai vastă... fără chimie nu mai putem înţelege nenumăratele aspecte umorale cu manifestări clinice atât de variate, nu mai putem deduce un tratament cauzal, nu mai putem înţelege multe evoluţii postoperatorii, corectându-le în funcţie de modificările metabolice complexe de la caz la caz. Monografia – după părerea mea –  trebuie nu numai cunoscută, dar învăţată de toţi cei care vor să practice o chirurgie care să se ridice mult deasupra unei opere de artizanat, de toţi cei care îşi pun probleme, pe care evoluţia postoperatorie nu-i lasă indiferenţi, într-un cuvânt, de toţi cei care lucrează preocupându-se exclusiv de bolnavi şi nu de îngrijirea reputaţiei lor“.
   Recenzând lucrarea monografică „Urologia pediatrică“ (Paris, 1957), subliniază deosebirile –  uneori fundamentale –  între patologia adultului şi cea a copilului, precum şi faptul că a profitat foarte mult din lectura acestei cărţi. S-a convins (din lectura cărţii, dar şi din experienţa personală, lucrând într-un spital care a avut o perioadă şi clinică de pediatrie) că multe principii fundamentale în patologia adultului nu-şi pot găsi corespondentul în patologia pediatrică. „Alte simptome, alte caractere, nu rareori şi nicio manifestare şi totuşi leziunea poate fi de ordin urologic; infecţiile urinare ale copilului, patologia tumorală atât de gravă în special a rinichiului (tumorile Wilms), litiazele maligne care survin uneori la micii pacienţi ridică probleme de patologie şi mai ales de terapeutică, pe care numai o colaborare strânsă între chirurgul urolog şi pediatrul de calitate le poate rezolva“ (Chirurgia, nr. 1, 1959).
   Este sensibil şi consacră o amplă analiză unei lucrări de psihologie medicală: „Psihologia aplicată la chirurgie“ (Ed. Flammarion, Paris, 1963). Intervenţia chirurgicală trebuie să aibă în vedere obligatoriu „terenul bolnavului“, reacţiile sale de apărare faţă de operaţie, faţă de anestezie. Nu este posibil să nesocotim „terenul mintal“, aşa cum îl numeşte autorul lucrării recenzate. „Terenul mintal“ al bolnavului este o noţiune în care intră pe de o parte personalitatea psiho-afectivă a bolnavului, iar pe de altă parte, conjunctura în care se găseşte în momentul în care încep investigaţiile. Recomandă insistent citirea obligatorie a ultimului capitol care se ocupă de psihologia chirurgului, de dificultăţile acestei meserii, de calităţile necesare pentru cel care practică chirurgia, de sensibilitatea chirurgului în umanismul care trebuie să îl conducă, pentru că meseria de chirurg este în realitate „un umanism în acţiune“ (Chirurgia, nr. 4, apr. 1965).
   Într-una din recenzii, profesorul Burghele mărturiseşte că a considerat totdeauna exagerate tendinţele unor chirurgi de a face exereze foarte largi în cazurile de neoplasme pelviene. Însă, „citirea mongrafiei lui A. Brunschwig, profesor de clinică chirurgicală de la Cornell University din New York (Exenteraţia pelviană, Ed. Masson, Paris, 1964) mi-a zdruncinat, trebuie s-o recunosc, foarte mult, ideile mele“. Expune pe larg punctele de vedere ale chirurgului american privind exereza pelviană, concepţie la care aderă.
   Recenzând lucrarea semnată de I. Ţurai şi M. Ciurel, Ed. Academiei Române, 1970, arată că „ei au pus la punct un model experimental, «micul pancreas» prin care au putut elucida o serie de aspecte încă insuficient cunoscute. Cercetarea lor experimentală este foarte valoroasă şi îmi face totdeauna o deosebită bucurie să găsesc numele profesorului Ţurai citat în bibliografiile internaţionale. Citirea acestei monografii mi-a făcut o nespusă bucurie deoarece dovedeşte cu prisosinţă că practica chirurgicală actuală nu poate fi ruptă de cercetarea experimentală. Echipa chirurgicală de la Spitalul de Urgenţă al municipiului Bucureşti s-a angajat astfel pe un drum foarte bun, care necesită să fie admirat şi mai ales imitat“ (Chirurgia, 1971).
   Recenzând unele lucrări de istoria medicinii, are cuvinte frumoase în aprecierea acestora, a utilităţii lor în formarea orizontului spiritual larg al oricărui medic. Lectura lor îi creează un confort spiritual deosebit. Lucrările citite de el sunt scrise „într-un stil viu, antrenant“ (Th. Keyo, „Istoricul anesteziei chirurgicale“, Berlin, 1968).
   Lectura recenziilor cărţilor din biblioteca profesorului Burghele ne oferă şi prilejul altor remarci – varietatea tematică a cărţilor, de la cărţi de anatomie, chimie, fiziologie, fiziopatologie, la cea mai largă paletă tematică a teoriei şi practicii medico-chirurgicale: consultaţiile zilnice de urologie, chirurgia esofagului, convalescenţa după traumatism şi intervenţia chirurgicală, probleme tehnice deosebite în blocul operator, chirurgia reumatismului, sindromul arcului aortic, tratat de farmacologie experimentală, traumatismele complexe şi şocul, neurochirurgie, bazele şi întrebuinţările teoriei informaţiei, andrologie clinică, tratat de accidente de circulaţie, îndreptar de toxicologie, transplantele de organe, probleme actuale de medicină nucleară, manual de gerontopsihiatrie etc.
   Avea în biblioteca sa toate tratatele moderne de urologie apărute în timpul vieţii sale profesionale, toate culegerile şi relatările tipărite ale congreselor internaţionale şi multe congrese naţionale (din ţări europene) de chirurgie, urologie, ortopedie, ginecologie, precum şi colecţia revistelor internaţionale din domeniile respective.
   Pasiunea pentru cartea medicală a fost o trăsătură dominantă, dintotdeauna, a personalităţii profesorului Burghele. Să încheiem analiza cu o altă realitate istorică: în tinereţe (din 1939) a fost ales în comitetul Societăţii de Chirurgie, mai mulţi ani, ca bibliotecar. Ce atribuţii avea această funcţie? Statutul prevedea: „Bibliotecarul păstrează arhiva, cărţile, tablourile, instrumentele, precum şi orice obiect oferit societăţii sau cumpărat. Face în fiecare an un catalog şi un inventariu de toate obiectele primite în cursul anului“ (art. 5). În şedinţa anuală festivă a Societăţii de Chirurgie din 7 februarie 1940, preşedintele societăţii, dr. Petre Topa, care a predat atribuţiile sale noului comitet ales şi noului preşedinte, aduce mulţumiri tuturor celor care s-au străduit şi l-au ajutat pentru bunul mers al societăţii şi al Revistei de Chirurgie, printre care şi dr. Theodor Burghele, bibliotecar – „pentru orânduiala şi grija cărţilor ştiinţifice ale societăţii pentru care îi aduc mulţumiri“ (Revista de Chirurgie, nr. 34, martie-aprilie 1940, pag. 264).
   În necrologul publicat în „Chirurgia“, nr. 4, 1977, profesorul Eugeniu Proca definea marea pasiune pentru cartea medicală a profesorului Burghele şi eforturile de a transmite elevilor săi tot ce se impunea din partea unui mare şef de şcoală: „Ne-a dat cea mai strălucită pildă [despre] cum trebuie înfăptuită meseria noastră de chirurg, cu devotament, cu înţelegere, cu competenţă, neobosit. Ne-a învăţat că trebuie să citim necontenit, că medicina nu se face după program, că pentru chirurg nu trebuie să existe nici noapte, nici duminică, nici sărbătoare, deoarece boala nu se vindecă la ore fixe. Ne-a învăţat că suferinţa omenească nu se negustoreşte şi că singura satisfacţie se găseşte în muncă... A avut o mare pasiune, cartea medicală, o mare preocupare, noul în medicină şi o mare grijă, aparatura modernă de investigaţie“.
   Profesorul Burghele –  personalitate deosebit de complexă şi cu o capacitate uimitoare de a se adapta vicisitudinilor vremii – considera, şi exemplul lui este pilduitor, că un medic trebuie să aibă propriul său mijloc de documentare, biblioteca personală, instrument de lucru atât de util pentru creşterea calităţii actului medical.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC