În
2011, sub o altă guvernare, mai mulţi medici parlamentari (din toate partidele
politice) iniţiau un proiect pentru a legifera malpraxisul. Propunerea a străbătut
cu greu toate mecanismele legislative şi a ajuns în 2013, după doi ani, în atenţia
deputaţilor. Printr-un vot copleşitor, aceştia au respins, de curând, proiectul
privind culpa medicală. Printre cei care au votat pentru respingere se află
chiar unii dintre autorii de acum doi ani. Întâmplător (sau nu), toţi fac parte
din coaliţia aflată astăzi la guvernare. Tot întâmplător (sau nu), Ministerul Sănătăţii
pregăteşte chiar în această perioadă un proiect care să legifereze malpraxisul.
Şi acesta va trebui să străbată însă cu greu toate mecanismele legislative până
să ajungă, peste ani, pe masa deputaţilor.
Trecând
peste aceste avataruri, este absolut necesar ca legislaţia privind rezolvarea
cazurilor de malpraxis să fie cât de urgent revizuită, având în vedere situaţiile
cât mai dese în care medicii sunt suspectaţi de culpă medicală şi mass-media
porneşte o campanie acerbă înaintea elucidării corecte a cazului. În cele ce
urmează, aducem un exemplu în acest sens.
Un
bolnav în vârstă de 26 de ani se prezintă în gardă pentru dureri abdominale,
greţuri urmate de vărsături, stare subfebrilă. Este de meserie tâmplar şi este
adus direct de la serviciu. După examinarea clinică minuţioasă, se efectuează
analize, care sunt normale: hemoleucogramă, glicemie, uree, creatinină, sumar
de urină. Se recomandă şi o radiografie pulmonară. Reţinem leucocitele de
8.000/mm3,
restul analizelor fiind normale. Clinic şi paraclinic, se suspectează o colică
apendiculară şi se practică în urgenţă o apendicectomie. Postoperator, pentru
aspectul morfopatologic uşor congestiv al apendicelui, se administrează
antibioticoterapie, pentru a preveni o eventuală complicaţie septică.
În
zilele următoare, starea generală a pacientului se agravează brutal. Bolnavul
prezintă un meteorism accentuat şi nu-şi reia tranzitul de gaze şi materii
fecale. Este subfebril şi apar vărsăturile. Analizele efectuate nu decelează
decât o hipertrombocitoză de 400.000/mm3. Radiografia abdominală pe gol
pune în evidenţă meteorism accentuat. Odată instalat, sindromul de ocluzie intestinală
obligă la reintervenţie chirurgicală. Sub anestezie generală, se practică
laparotomie mediană supra- şi subombilicală. La controlul cavităţii abdominale,
se constată anse intestinale paretice, destinse, în ileus dinamic. Zona
ceco-apendiculară – fără modificări, cu firul de bursă prezent pe bontul
apendicular. De menţionat stază mare în circulaţia de întoarcere portală, cu
îngroşarea apreciabilă a mezenterului. Se practică o ileostomie de degajare, se
elimină conţinutul intestinal rezidual, cu lavaj susţinut terminal. Se închide
ileostomia în bursă şi se reface peretele abdominal.
În
prima zi postoperator, starea generală este uşor ameliorată. A doua zi,
bolnavul intră din nou în stare critică. Este subfebril şi dezvoltă acelaşi
sindrom de ocluzie intestinală, cu grave tulburări hidroelectrolitice, deşi
este perfuzat continuu, cu seruri şi săruri minerale. În plus, se constată
apariţia lichidului de ascită, care întunecă şi mai mult prognosticul.
În
faţa acestui tablou clinic, de agravare a stării generale şi de accentuare a
fenomenelor digestive, se hotărăşte transferul din spitalul de provincie la
Spitalul de Urgenţă Floreasca – Secţia ATI. Medicul reanimator primeşte
bolnavul în această stare gravă şi decide coordonatele terapiei intensive. Se
face o reevaluare clinică şi paraclinică, pentru a stabili conduita de urgenţă.
Aceasta confirmă creşterea în volum a abdomenului, lipsa tranzitului
intestinal, şi prezenţa sindromului ascitogen. Şeful clinicii hotărăşte
reintervenţia chirurgicală de urgenţă pentru complicaţia de ocluzie intestinală
postoperatorie. Se practică o explorare amănunţită a cavităţii abdominale şi se
constată aceleaşi anse dilatate, în ileus dinamic, cu stază mare în circulaţia
portală şi un mezenter foarte îngroşat (aproximativ 8–10 cm), fără alte modificări
morfopatologice. Se recoltează lichid peritoneal pentru culturi şi se scot câţiva
ganglioni mezenterici, pentru examen anatomopatologic.
Evoluţia
postoperatorie este din ce în ce mai gravă, prognosticul dat de ATI este sumbru.
Se trece la o antibioticoterapie „maximală“, până la identificarea patogenului.
Funcţia pulmonară se evaluează pe baza valorilor aparatelor de ventilaţie
mecanică. Echilibrarea hidroelectrolitică se continuă, aducându-se corecţiile
necesare în funcţie de biochimia pre- şi postoperatorie.
Cu
toate măsurile de terapie intensivă, bolnavul decedează în a cincea zi, prin
stop cardiorespirator ireversibil. Este sesizată procuratura, iar chirurgul
este supus unor invective şi ameninţat cu privarea de libertate. La cererea
familiei, cadavrul este transportat direct la Institutul Naţional de Medicină
Legală „Prof. dr. Mina Minovici“ Bucureşti, pentru a stabili cauza decesului,
familia incriminând echipa medico-chirurgicală, acuzată de malpraxis. În acest
timp, chirurgul este defăimat şi supus oprobiului societăţii pentru moartea
unui tânăr într-o operaţie simplă de apendicectomie.
De
menţionat că bolnavul, tâmplar la o fabrică de mobilă, a consumat în ziua
respectivă peste 500 ml de alcool metilic „strecurat“, fapt pe care atât el,
cât şi familia l-au ascuns la anamneză.
Urmează
un drum lung, al constatării cauzei decesului, timp în care echipa chirurgicală
a fost supusă la tot felul de presiuni. După 30 de zile, apare verdictul INML: sindrom Budd-Chiari prin ingestie de alcool metilic. S-a produs astfel o endoflebită
ocluzivă pe venele suprahepatice, dezvoltând un bloc posthepatic, ce a dus la o
forma malignă de hipertensiune portală cu evoluţie letală. Echipa chirurgicală
este scoasă din culpă de raportul medico-legal.
Iată
doar un exemplu al necesităţii de a se pune de urgenţă în dezbatere publică un
proiect de lege a malpraxisului. Acesta ar trebui să introducă noţiuni şi
criterii clare pentru o mai bună interpretare a situaţiilor de malpraxis sau a
suspiciunilor de culpă medicală, inclusiv a modului de stabilire şi aplicare a
sancţiunilor. Este de dorit, totodată, organizarea unor ample dezbateri în
fiecare colectiv medical, pe marginea proiectului de act normativ, în care să
se menţioneze şi ce condiţii de lucru sunt în acele spitale. Trebuie să aibă
loc discuţii cu profesioniştii din sistemul sanitar, cu Asociaţia Naţională
pentru Protecţia Pacienţilor, Colegiul Medicilor, societatea civilă, companiile
de asigurări, astfel încât să se analizeze proiectul de lege, iar pe urmă
Ministerul Sănătăţii să-l înainteze Parlamentului spre aprobare cât mai repede.
