Perioada comunistă era una în care omul străzii nu era așa evident, pentru că nu era o imagine care să dea bine în ochii „oligarhilor” comuniști. Odată cu liberalizarea dreptului de exprimare, iată că acești oameni ai străzii apar mai ales la vreme de seară și târăsc după ei un cărucior unde și-au încărcat toată averea.

Poate că nu aș scrie despre ei dacă acest fenomen nu ar fi ieșit la suprafaţă și mai mult acum, în perioada Sărbătorilor de iarnă. Este foarte greu ca în această perioadă rece acești oameni fără domiciliu să nu facă ceva pulmonar și, ca de obicei, în vremuri în care alţii stau la mese copioase, cu băuturi peste măsură, ei solicită serviciile spitalelor de pneumoftiziologie.

Din păcate, nu au doar o afecţiune, iar spitalele de pneumologie, fiind de monospecialitate, sunt antrenate, prin medicii de gardă, în peripluri fără sfârșit între spitale de alte specialităţi, pentru alte tipuri de consultaţii. Toate acestea se finalizează, chiar dacă alte boli primează pentru acești pacienţi decât cele pulmonare, cu retrimiterea lor la serviciile de pneumologie. Acolo ei vegetează în așteptarea unei îmblânziri a vremii.

Sigur, aceasta este doar o categorie de singuratici, care au cerul deasupra capului în majoritatea cazurilor, cerșesc în intersecţii și speră la o masă decentă, caldă, în fiecare zi. Nu sunt asiguraţi, iar pentru fiecare internare a lor, medicul curant trebuie să dea explicaţii ulterior la cererea casei de asigurări.

Însinguraţii sistemului

O altă categorie de concetăţeni care se însingurează este cea a tinerilor dependenţi de droguri. Și ei se internează de repetate ori în serviciile noastre – vin la pachet cu tuberculoza tradiţională, cu HIV/SIDA, hepatita C etc. Adesea, medicul de gardă, pentru că celelalte spitale se derobează rapid de ei, trebuie să-i interneze.

De multe ori sunt sub influenţa drogurilor sau au acea stare indusă de administrarea drogurilor de ceva timp. A doua zi se trezesc, sunt în sevraj și pleacă la cerere sau fug din spital în căutarea unei noi prize. Și, nu de puţine ori, dealerii sunt la porţile spitalului.

Ei sunt de fapt însinguraţii sistemului. Sunt tineri debusolaţi, victime ale etnobotanicelor sau ale altor tipuri de droguri, părăsiţi pentru că există prea puţine paturi pentru asistarea lor în servicii de specialitate, abandonaţi de familie pentru că au vândut tot ce se putea vinde din casă. Ei ajung într-o sferă de influenţă unde se simt bine, dar unde promiscuitatea, sărăcia, sexul neprotejat, utilizarea de seringi la mâna a doua sunt la ordinea zilei.

O realitate care nu trebuie neglijată

Un alt eșantion populaţional care apare la suprafaţă mai ales în perioada Sărbătorilor de iarnă este cel al vârstnicilor. Aici sunt foarte multe de spus. Populaţia României este deja mult îmbătrânită și multe familii sunt monoparentale, adesea cu copii plecaţi în străinătate sau copii care au uitat că mai au părinţi.

Aceștia, acum, când virozele explodează, gre­fându-se pe comorbidităţi cronicizate din neglijenţă sau din lipsă de bani pentru medicaţia lunară, vin și asaltează serviciile de pneumologie. Igiena lor este adesea precară. Unii, chiar dacă se plâng că nu au bani pentru medicaţiile zilnice, continuă să fumeze, stând până în ultimul moment acasă, când insuficienţa respiratorie instalată și lipsa acută de oxigen îi obligă să sune la Ambulanţă.

Nu de puţine ori, personalul medical le dă de mâncare, bani și îmbrăcăminte la plecare, dar ei, la rândul lor, plătesc tributul nedorit al lipsei de educaţie, al lipsei unui suport familial, al unor drame individuale cu inducere de crize financiare nedorite. Rareori apar și aparţinători, copii care își aduc cu greu aminte că au bunici sau părinţi. Și atunci se detașează o mică categorie dedicată îngrijirii lor; majoritatea însă se gândesc la ce ar putea moșteni și cum ar putea moșteni după moartea lor. Astfel, medicul curant asistă volens nolens la discuţii nedorite între foste soţii, copii actuali sau din alte căsătorii etc.

Omul singuratic rămâne astfel o realitate a României pe care ar trebui să nu o neglijăm. Poate că nu întâmplător Thomas Mann spunea: „Omul singuratic, în muţenia lui, vede și simte lucrurile în același timp șters, dar și mai pătrunzător decât cel ce trăiește în mijlocul mulţimii; gândurile îi sunt mai grele, mai ciudate și întotdeauna au un iz de tristeţe. Imagini și constatări ce ar putea fi ușor îndepărtate cu o privire sau un zâmbet, sau un schimb de păreri îl preocupă peste măsură, capătă în tăcere proporţii, se adâncesc, se prefac în eveniment, în aventură, în sentiment. Singurătatea dă naștere originalităţii, frumuseţii îndrăzneţe și stranii, creează poezia. Dar în același timp, generează absurdul, falsul, disproporţionalul și nepermisul”.