Tânărul Puiu, trimis la studii la Paris, se întoarce acasă pe neașteptate, spre uimirea tatălui său, un bonom mic burghez provincial, pentru a se reface financiar și a subvenţiona o escapadă în sudul Franţei a iubitei sale Lolotte. Aceasta însă, din nefericire, încurcă niște scrisori și Puiu primește o epistolă destinată altui amorez, fapt ce îl determină să-și găsească rostul într-o dragoste autohtonă (Anișoara). Spectacolul produs de Televiziunea Română în 1991, regizat și „asezonat” de Cornel Popa, care nu se mai numește „Sosesc deseară”, ci Sosesc de la Paris, scârţâie pe la unele încheieturi, trosnește pe la altele, dar se revanșează pe alocuri, realizând un muzical. Cântă și dansează cu farmecul ei dintotdeauna veterana Carmen Stănescu (o domnișoară de 50 de ani), încă în vigoare, încă în plinătatea talentului său, făcându-ne să-i regretăm, din nou, dispariţia.

Marian Hudac, cu o mină de ursuz harpagon autohton (Olimpiu – tatăl), realizează cel mai bun rol al său, cântând și dansând alături de ceilalţi, în ciuda gabaritului său. Este secondat cu succes de Oana Ioachim (o tânără cuminte) și Mihai Fotino (Sache, prietenul lui Olimpiu), acesta făcând ceea ce știe de-o viaţă, adică să fie o gură spartă a orășelului provincial, care se vrea a fi Câmpulung-Muscel, orașul copilăriei autorului. În rolul tânărului Puiu, George Mihăiţă (care nu mai e demult tânărul din „Reconstituirea”, rol care l-a lansat) se străduiește să acopere succesul legendar al ilustrului său predecesor, și de multe ori reușește, dansând cu destul antren și chiar cântând cu farmec, accentuând mai ales latura negativă a personajului, ceea ce îl face destul de antipatic.

        Sunt câteva scene excelente, care împletesc cu farmec și umor muzica și dansul, și în care interpreţii se descurcă destul de bine, uimind chiar uneori prin execuţia unor pași mai complicaţi de dans. Muzica lui Valenţiu are uneori accente retro de tangou argentinian, alteori sunete din cântecele neaoșe românești, completând discret acţiunea piesei. Coregrafia Marianei Grigorescu este destul de simplă, dar adecvată locului acţiunii (sufrageria lui Olimpiu) și uneori vârstelor personajelor. Scenografia lui Gheorghe Constantin ne face să descoperim farmecul vechilor locuinţe ajunse acum desuete, iar costumele cuminţi, chiar prea cuminţi ale Cristinei Popescu, îmbracă destul de bine personajele. Imaginea semnată de operatorul șef George Grigorescu ne-a făcut să urmărim cu interes spectacolul, creându-le prim-planuri expresive protagoniștilor. În final, un spectacol amuzant și antrenant, care ne-a făcut să uităm pentru o oră și jumătate de năucitoarea pandemie și, mai ales, să regretăm încă o dată farmecul și arta actorilor de altădată.