Dacă nu m-a mai preocupat subiectul de când eram student și descopeream uimit cât de sintetic, controlat și artificial se desfășoară lucrurile pe scena medicală, e pentru că eu însumi mi-am intrat atât de bine în rolul meu zilnic încât nu mă mai gândesc la el. Doar un privitor extern ar putea observa cum repet zilnic aceleași replici, cum dansez aceeași coregrafie. 

Analogia spital-teatru nu e una nouă sau originală. Sălile de operație încă se numesc teatre de operații, amintind de vremurile în care erau chiar asta, amfiteatre abrupte în care publicul, uneori marele public, nu doar studenți la medicină, putea urmări desfășurarea dramatică a unei amputații sau disecția unui cadavru. Cel mai vechi teatru anatomic e și astăzi vizitabil la Universitatea din Padova. Scenele erau suficient de puternice încât să fie imortalizate de artiștii vremii, de la „Lecția de anatomie” a lui Rembrandt la „Clinica doctorului Agnew” a lui Thomas Eakins. 

Dacă azi sălile de operații sunt scene închise, nu înseamnă că teatrul nu mai funcționează. Într-un spital, fiecare individ joacă un rol. Nu o face de bunăvoie. Intriga începe de „jos”, cu pacienții. Rolul lor e paradoxal: deși sunt însuși scopul oricărui spital, liberul lor arbitru constă doar în a consimți la ceea ce li se va întâmpla, spre binele lor, iar ierarhic, sunt actorii cei mai supuși. 

Deasupra lor, restul: paznicii, brancardierii, infirmierele, asistenții, asistenta șefă, zona rarefiată a doctorilor, Profesorul – personajul suprem. Corul aparținătorilor. E o tragedie antică. Comparația e aptă, pentru că există personaje și mai mari, nevăzute, cele ale Zeilor, Destinului, Vieții și Morții. Doar unele dintre personaje le văd sau le simt pe acestea din urmă. 

Dacă profesioniștii veterani își știu pe dinafară rolurile și le interpretează din instinct, alții sunt la prima reprezentație și nu au avut de unde să-și învețe replicile. Încearcă să interacționeze cu ceilalți actori și nu li se răspunde, au adresat replica greșită personajului nepotrivit. Sau habar nu au ce să zică atunci când sunt întrebați dacă a fi sau a nu fi. Avem și public, care uneori e în extaz, mai des e furios sau speriat, dar cel mai des e indiferent, și e un public postmodern, pentru că mereu privitorii devin pentru o vreme actori. Pentru ei, e rolul vieții lor. 

Avem nevoie de teatrul ăsta. Fără el ar fi probabil haos. Oameni mult mai deștepți au scris piesa și e bine să respectăm scenariul. Oricum, nu cred că actorii ar putea suporta prea multă vreme miza uriașă a actelor lor fără niciun pic de scenografie. Dar adevăratele momente de grație și speranță sunt atunci când unul dintre actori, în cuvintele lui Diderot, străbate al patrulea zid. Când cineva, medic, asistent, infirmier, se oprește din rutină și te privește ca și când pentru o secundă nu e niciun teatru și existăm toți în același plan al suferinței vii. Pentru o secundă, mai mult probabil că nu se poate.