Văd, ca psihiatru, pacienţi diagnosticaţi cu diverse forme de malignitate. E printre cele mai grele vești pe care le poţi primi. În fiecare familie reverberaţia cuvântului „cancer” umple pereţii, dar lasă spaţiile goale. Să te înarmezi cu cele necesare pentru – de multe ori – o luptă cu perfidia bolii n-ar trebui să includă și capcana, perfidia sistemelor. Cu atât mai puţin n-ar trebui ca drumul spre terapie, tratament, șansa vindecării sau prelungirea semnificativă a vieţii să fie vămuit la tot pasul de costuri, proceduri și intervenţii care să nu fi trecut printr-un arbitraj corect al autorităţii sanitare.

Cu toate acestea, văd, în ultimele săptămâni, termeni improprii, limbaj al urii și intimidarea celor care lucrează la normele planului. O echipă de profesioniști este luată cu asalt, mediatic, pentru singura culpă de a-și fi înhămat minţile la metodologia PNCC, astfel încât să fie mai mult decât o ţeavă pentru „anumite” tipuri de cancer, deci „anumite” tipuri de proceduri.

Prietenul meu, doctorul  Michael Schenker, a trebuit să iasă public să clarifice lucruri care ţin de normele PNCC, încât să rectifice acuze, dar și o campanie de fake news în privinţa direcţiei PNCC. Sunt, între timp, pacienţi de-ai lui, pacienţi de-ai mei, care n-au de ales decât că n-au de ales. Singura lor șansă e România. Ei nu pot fi cobaii unei răfuieli între diferite grupuri de interese, poli de profit și jucători pe piaţa farma.

Avem privilegiul de-a putea investi în sănătate în următorii ani. Avem oportunitatea de-a schimba faţa Sănătăţii pentru generaţiile care vin din urmă. N-ar fi firesc, mai degrabă, să lucrăm împreună decât să lăsăm orgoliile să orbească viziunea? Pentru că rareori vom mai întâlni o asemenea conjuncţie a sferelor. Este dincolo de tăgadă că, fără efort comun, unanim al comunităţii medicale, în anii care vin sistemul românesc sanitar riscă falimentul tehnic, financiar și moral. Nu e nevoie să aduc aminte că e sistemul care, într-o zi, ne va trata și pe noi, pe măsură ce îmbătrânim.

Le propun celor care și-au stârnit spiritul belicos să revină la raţiune, la cumpătare și să pună interesul pacientului înaintea tuturor. Ca mulţi alţi români, știu ce înseamnă să ai un membru al familiei cu cancer. Ce presupune radioterapia, chimioterapia. Dar și cât de epuizant e drumul bolnavului dinspre patul de suferinţă către camera de tratament. Acolo ar merita să ne stea, mai presus de orice, mintea. Iar dacă unii se gândesc la altceva, mai bine și-ar lua gândul. E tot ce spun.