Lucian Blaga spunea într-un aforism: „Rădăcinile care te leagă de-un anume pământ, te leagă indirect, ce-i drept, dar inevitabil şi de un anumit meridian ceresc“. Găsesc că această maximă este o foarte binevenită introducere într-o problematică stringentă, ţinând seama de faptul că dificultăţile realităţii valorilor spirituale, ale procesului de creaţie suscită o largă şi complicată tematică. Aşa cum, în aforismul marelui Blaga, rădăcinile, pământul, meridianul ceresc vizează un rezultat superior, şi iniţiativele pe care ni le vom propune se intercondiţionează cu realităţile ţării – în cădere liberă, ca să ne amintim de romanul dragului nostru coleg clujean.

   Referindu-ne la literatură şi la celelalte arte, în aceste vremuri vremuite în ultimii ani, trebuie să constatăm, cu profundă tristeţe, că situaţia acestora nu este mai bună decât societatea noastră de azi, care se mişcă periculos de greu, parcă adesea în cârje. Dacă economia este în pragul colapsului, literatura are un refugiu inexpugnabil: sertarul. Multor scriitori li se pretinde să-şi plătească scrierile, nu numai efortul lor intelectual, ci şi costurile calculate de editori. Aceste întâmplări se petrec în timpul înmulţirii taxelor, veniturilor hilare, incredibilelor corupţii şi unui şir nesfârşit de nedreptăţi. Autorii tineri, de la veleitari la experimentalişti şi la cei dăruiţi cu har, se descurcă după reţete ce se întind de la a vinde câte ceva, dacă au ce, până la a apela la părinţi sau rude cu dare de mână – un vast teritoriu colorat sau dureros. Cu toate acestea, nu putem ignora apariţiile remarcabile, o spectaculoasă producţie de tot felul, de la dicţionare la reeditările celor plecaţi în eternitate.

   În cartea sa despre Eminescu, Tudor Arghezi scrie: „Nu e o condiţie a talentului, ca scriitorul să fie sărac lipit, chiar dacă o aristocraţie a pieţei, ca să-şi puie avariţia şi avântul la un adăpost moral, şi-a făcut un principiu artistic şi o înţelepciune de direcţii din sentinţa că unui intelectual îi stă bine bolnav, pe salteaua infirmeriei, iar sănătos, în mizerie şi slugărnicie“.

   Cineva dintre cei ce află aceste situaţii ar răspunde, dintr-un jilţ înalt, că ţara e săracă. Noi am zice: de ce aţi sărăcit (sau aţi acceptat să fie sărăcită) o ţară binecuvântată de Dumnezeu, cu pământ mănos, cu atâtea bogăţii subterane, cu remarcabile realizări în ştiinţă şi în tehnică şi cu oameni atât de înzestraţi? Şi-am mai întreba: cum v-aţi gândit să-i salvaţi de la dezastru?

   Dacă mai-marii tot au fost în Statele Unite, de mai multe ori şi cu mai mulţi însoţitori (ca-n Orientul Extrem, când avionul încărcat cu atâtea minţi luminate era cât pe-aci să rămână pe aeroportul Otopeni), s-a dus cineva să citească Legea împotriva sărăciei, promulgată de preşedintele Johnson în 1964, aşadar la două decenii după al Doilea Război Mondial? Ne întrebăm: ce a înţeles preşedintele Johnson prin sărăcie, de-a trebuit să elaboreze o legislaţie care să-i urce, în nivelul de trai, pe cetăţenii Statelor Unite?

   În altă ordine de idei, este cunoscută, desigur, confesiunea cărturarului Sorin Alexandrescu, profesor la Amsterdam, publicată în presa noastră: „Pentru mine, problema cea mai gravă cu care se confruntă în acest moment România şi celelalte ţări din Est este lipsa de identitate“. „Lipsa de identitate – mai spune dl Sorin Alexandrescu – înseamnă că nu este foarte clar unde vrei să ajungi“.

   Dacă li s-ar citi guvernanţilor români aserţiunile dlui Sorin Alexandrescu, ei vor şti, desigur, că avem identitate din belşug, dar ne lipsesc o politică şi o justiţie bine gândite, bine conduse şi exigente până la dreapta necruţare, ca să putem şti unde vrem să ajungem.

   Cred că nu este rău să ne reamintim faptul că identitatea unei naţiuni se creează, de-a lungul timpului, prin civilizaţia, cultura şi arta sa – populară, în primul rând – şi se defineşte prin specificul său unic, înnobilându-se prin cultură, artă şi literatură cultă, prin marile opere ale spiritualităţii româneşti.