Newsflash

Despre pisici și oameni

de Dr. Vlad STROESCU - sept. 5 2016
Despre pisici și oameni
    Crescând într-o mahala din centrul Bucureștilor (oximoronul e doar aparent), n-am avut niciodată vreun animal domestic. Erau cele comunitare, ale tuturor și ale nimănui, le cunoșteam, dar niciunul nu era în grija și răspunderea mea. Totul s-a schimbat în vacanța asta, când fiicele mele au găsit o pisică nou-născută, mieunând sfâșietor sub o ladă de gunoi din Moeciu de Jos. Proprietarul – m-a informat vânzătoarea de la magazinul comunal de alături – o lăsase acolo, pentru că nu avea nevoie decât de doi din cei trei pui pe care generația felină precedentă îi produsese. N-am să mint, am fost foarte tentat să las biata creatură pradă destinului său trist, dar ce lecție ar fi fost asta pentru copiii mei? Așa că, de o lună, pentru prima dată în viață, am o pisică în grijă. E pisica mea. Toată lumea zice că e cam urâtă, pentru că nu are o culoare bine definită, e extrem de ciufulită, slăbănoagă și are ochii suri. E alertă și vioaie, deja îmi cunoaște domiciliul mai bine decât mine. Are o perseverență uimitoare în a mi se urca în brațe dimineața când îmi beau cafeaua și citesc știrile, chiar și după ce o azvârl de acolo a zecea oară. E inventivă în ce privește mijloacele de a mă trezi la crăpatul zorilor, mieunând isteric, trăgându-mă de veșmintele nocturne cu ghearele sau dinții ori dărâmând câte o piesă mică dar zgomotoasă de mobilier.
    Mie însă deja nu mi se mai pare urâtă. E unică. Deosebită. Când o privesc în ochi, nucleul meu paraventricular din hipotalamus secretă oxitocină, dacă e să îi credem pe Kikusui și colaboratorii. Părțile din creier care se ocupă cu atașamentul sunt însă în conflict conceptual cu lobul frontal, unde rațiunea bombăne cum că nu e absolut nimic particular la această pisică: absolut tot ce face e un comportament tipic felin, așadar banal, și simplul fapt că nu am mai văzut asemenea ochi mari și suri până acum nu înseamnă decât că nu am examinat un lot statistic semnificativ de pisici. De unde, așadar, unicitatea percepută a pisicii din apartamentul meu?
 
    Poate cititorul se va supăra dacă voi extrapola acest conflict la specia umană. Pisicile nu sunt oameni, din punct de vedere etic. Unicitatea omului este o valoare axiologică pe care se bazează întreaga civilizație. Dar ne putem întreba de unde vine unicitatea fiecăruia dintre noi. Nu dintr-un atribut anume. Niciun atribut uman nu e irepetabil și, dacă îi considerăm unici doar pe acei indivizi extraordinari prin atributele lor (inteligența lui Stephen Hawking, imaginația muzicală a lui Bach), riscăm cu adevărat să comparăm marea majoritatea a omenirii cu niște animale domestice. Același lucru este valabil și pentru producțiile omenești. Circumstanțele vieților omenești sunt unice în felul în care norii de pe cer sunt unici, nu întotdeauna semnificativ atunci când privești ansamblul. Singurul lucru unic la un anume om este conștiința lui. Știm acest lucru folosindu-ne intuiția și empatia, pentru că altfel e imposibil de precizat ce anume deosebește conștiințele între ele. Și, în sfârșit, fiecare dintre noi are un set de oameni „mai unici“ decât restul. Oamenii pe care îi îndrăgim, în diverse grade, de la familie la prieteni. Oameni pe care i-am îmblânzit într-un anume fel, precum a făcut, acum multă vreme, un mic prinț cu o vulpe. Pe unii îi îmblânzim fără să vrem, pe alții, alegem dacă o facem sau dacă nu, așa cum eu, într-o zi, am ales că îmi va păsa de o mâță abandonată într-o comună montană.
    Ca medici însă, nu putem alege de care dintre pacienții noștri să ne pese. Trebuie să ne pese de toți. Într-o anumită măsură, pe toți trebuie să îi îmblânzim. Nu toți trebuie să ne fie simpatici, nu trebuie să ne împrietenim cu ei, dar indiferent cât de mult ne-am distanța, măcar un rudiment de atașament tot se formează între noi și ei. O investiție afectivă aparte. Cred că e important să recunoaștem natura afectivă, atât de puțin explorată, a relației medic–pacient. Pentru că unicitatea omului e valoarea care fundamentează medicina. Și e posibil ca această unicitate să fie dată de capacitatea oricărui om de a fi iubit, mai mult decât iubim pisicile și vulpile sau mersul pe bicicletă sau o anume după-amiază de vară târzie.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe