Crescând
într-o mahala din centrul Bucureștilor (oximoronul e doar aparent),
n-am avut niciodată vreun animal domestic. Erau cele comunitare, ale
tuturor și ale nimănui, le cunoșteam, dar niciunul nu era în
grija și răspunderea mea. Totul s-a schimbat în vacanța asta,
când fiicele mele au găsit o pisică nou-născută, mieunând
sfâșietor sub o ladă de gunoi din Moeciu de Jos. Proprietarul –
m-a informat vânzătoarea de la magazinul comunal de alături – o
lăsase acolo, pentru că nu avea nevoie decât de doi din cei trei
pui pe care generația felină precedentă îi produsese. N-am să
mint, am fost foarte tentat să las biata creatură pradă destinului
său trist, dar ce lecție ar fi fost asta pentru copiii mei? Așa
că, de o lună, pentru prima dată în viață, am o pisică în
grijă. E pisica mea. Toată lumea zice că e cam urâtă, pentru că
nu are o culoare bine definită, e extrem de ciufulită, slăbănoagă
și are ochii suri. E alertă și vioaie, deja îmi cunoaște
domiciliul mai bine decât mine. Are o perseverență uimitoare în a
mi se urca în brațe dimineața când îmi beau cafeaua și citesc
știrile, chiar și după ce o azvârl de acolo a zecea oară. E
inventivă în ce privește mijloacele de a mă trezi la crăpatul
zorilor, mieunând isteric, trăgându-mă de veșmintele nocturne cu
ghearele sau dinții ori dărâmând câte o piesă mică dar
zgomotoasă de mobilier.
Mie însă deja
nu mi se mai pare urâtă. E unică. Deosebită. Când o privesc în
ochi, nucleul meu paraventricular din hipotalamus secretă oxitocină,
dacă e să îi credem pe Kikusui și colaboratorii. Părțile din
creier care se ocupă cu atașamentul sunt însă în conflict
conceptual cu lobul frontal, unde rațiunea bombăne cum că nu e
absolut nimic particular la această pisică: absolut tot ce face e
un comportament tipic felin, așadar banal, și simplul fapt că nu
am mai văzut asemenea ochi mari și suri până acum nu înseamnă
decât că nu am examinat un lot statistic semnificativ de pisici. De
unde, așadar, unicitatea percepută a pisicii din apartamentul meu?
Poate cititorul
se va supăra dacă voi extrapola acest conflict la specia umană.
Pisicile nu sunt oameni, din punct de vedere etic. Unicitatea omului
este o valoare axiologică pe care se bazează întreaga civilizație.
Dar ne putem întreba de unde vine unicitatea fiecăruia dintre noi.
Nu dintr-un atribut anume. Niciun atribut uman nu e irepetabil și,
dacă îi considerăm unici doar pe acei indivizi extraordinari prin
atributele lor (inteligența lui Stephen Hawking, imaginația
muzicală a lui Bach), riscăm cu adevărat să comparăm marea
majoritatea a omenirii cu niște animale domestice. Același lucru
este valabil și pentru producțiile omenești. Circumstanțele
vieților omenești sunt unice în felul în care norii de pe cer
sunt unici, nu întotdeauna semnificativ atunci când privești
ansamblul. Singurul lucru unic la un anume om este conștiința lui.
Știm acest lucru folosindu-ne intuiția și empatia, pentru că
altfel e imposibil de precizat ce anume deosebește conștiințele
între ele. Și, în sfârșit, fiecare dintre noi are un set de
oameni „mai unici“ decât restul. Oamenii pe care îi îndrăgim,
în diverse grade, de la familie la prieteni. Oameni pe care i-am
îmblânzit într-un anume fel, precum a făcut, acum multă vreme,
un mic prinț cu o vulpe. Pe unii îi îmblânzim fără să vrem, pe
alții, alegem dacă o facem sau dacă nu, așa cum eu, într-o zi,
am ales că îmi va păsa de o mâță abandonată într-o comună
montană.
Ca medici însă,
nu putem alege de care dintre pacienții noștri să ne pese. Trebuie
să ne pese de toți. Într-o anumită măsură, pe toți trebuie să
îi îmblânzim. Nu toți trebuie să ne fie simpatici, nu trebuie să
ne împrietenim cu ei, dar indiferent cât de mult ne-am distanța,
măcar un rudiment de atașament tot se formează între noi și ei.
O investiție afectivă aparte. Cred că e important să recunoaștem
natura afectivă, atât de puțin explorată, a relației
medic–pacient. Pentru că unicitatea omului e valoarea care
fundamentează medicina. Și e posibil ca această unicitate să fie
dată de capacitatea oricărui om de a fi iubit, mai mult decât
iubim pisicile și vulpile sau mersul pe bicicletă sau o anume
după-amiază de vară târzie.
