Camera
panoramează orizontal piaţeta unui oraş al Republicii Populare Romîne în
„Întunecat April“ din 1949a. Deşi abia se crăpase de ziuă,
sărăcăciosul iluminat stradal fusese demult stins. Cerul apăsător e de culoarea
betonului. Ferestrele clădirilor – case şi blocuri scunde, cu tencuiala căzută
–, permit, ici şi colo, să se strecoare în afară, de după perdele prăfoase ori
prin transparenţa „Scânteii“ din geam, raza palidă a unui bec chior spânzurat
de tavan. Săptămâna fusese rece, totuşi anotimpul avansa: dincolo de gardurile
maronii de lemn, se văd zarzări înfloriţi timid.
Trotuarele
încep să se anime. Bărbaţi purtând trenciuri ponosite ori lodene scămoşate,
femei cu basmale de culoare incertă, cărora aparatul le surprinde figurile
posomorâte, se grăbesc spre locul de muncă. În plase de nailon cu ochiuri largi
– pachetul cu mâncare pentru pauza de prânz, învelit în ziar. O ceaţă fumurie
se furişează de undeva şi, laolaltă cu un zgomot surd, lasă să se ghicească în
apropiere zona industrială. Poate o fabrică. Trec rar automobile: mărci de
dinainte de război, câte o „Pobedă“, un camion, biciclete, o căruţă cu mobilă
dezafectată trasă de un cal reformat. Vreo două tovarăşe de la „Spaţii verzi“
îngroapă deja în pământul reavăn, la baza statuii lui Stalin – de care îşi
rezemaseră necuviincioase săpăligile –,
panseluţe mov.
Exact
la ora 8, după noaptea de întâi spre doi ale acelei luni, o sâmbătă, din sediul
Comitetului judeţean de partid, ornat cu drapele roşii şi portretele
conducătorilor, porneşte în marş, ca la un semn, o cohortă de indivizi… (Camera
zumează lent, pornind de la steagurile înfipte în 
suporţi, şirul de chipuri ale
secretarului general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi ale tovarăşilor Teohari Georgescu, Vasile Luca,
Ana Pauker, Gh. Apostol, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi, Alexandru
Moghioroş, Chivu Stoica…). Porţile clădirii fuseseră ferecate timp de 24 de ore
– nimeni să nu iasă ori să intre – pentru asigurarea deplinei conspirativităţi.
În fruntea a ceea ce părea a fi, prin deplasarea ordonată, o formaţiune
paramilitară, activişti, recognoscibili după şepci şi insigna partidului prinsă
la rever. Urmau miliţieni („tablagii“), călcând apăsat în zbârcite cizme
ruseşti de iuft, muncitori în salopete –
cei proaspăt urbanizaţi, pe umeri, cu câte un cojocel de-acasă –, sindicalişti
şi, la coada brigăzii, doi–trei „observatori” în haine de piele… Au ochii
încercănaţi, barba crescută, buzele arse ca de febră, după recluziunea impusă,
instructajul prelungit şi nesomn. Nu vorbesc, nu fumează, păşesc ritmic, în grup compact şi aproape că le simţi mirosul de transpiraţie
şi mahorcă pe care-l lasă în urmă. Se
îndreaptă către farmacia oraşului.
Cadrul se
restrânge treptat la a înfăţişa clădirea cu etaj la baza căreia se văd
vitrinele largi cu însemnele profesiei – şarpele şi cupa. Înăuntru se lucrează.
Farmacistul şi ajutoarea sa, în halate albe, ambii la receptură, par să explice
pacientului din faţa fiecăruia modul de administrare a medicamentului de pe
ordonanţa medicală. Alţi doi bolnavi îşi aşteaptă rândul. 
Ajungând la ţintă,
brigada se divide: o parte urcă în fugă la primul cat – locuinţa farmacistului.
Aproape că forţează uşa (prim-plan cu soţia, copilul, soacra – buimaci şi
înspăimântaţi, nu înţeleg ce vor necunoscuţii şi miliţienii pătrunşi în
apartament). „– Percheziţie, li se spune; să declaraţi imediat dacă şi unde
aveţi ascunse lăzi cu medicamente ori alte bunuri interzise!”. Trecere fugitivă
în revistă a interiorului: mobilă de sufragerie Lenghel, tablouri de familie cu
rame groase, aurii, turnate în gips. Într-o cameră, printr-o uşă întredeschisă,
se zăresc: un birou, bibliotecă, fotolii – stil florentin, toate obosite.
Cealaltă parte a brigăzii năvăleşte în incinta farmaciei. „– Din acest moment,
farmacia aparţine poporului. Gata cu speculanţii de medicamente pe seama
sănătăţii muncitorilor şi ţăranilor. Se naţionalizează! Nimeni nu părăseşte
incinta. Tovarăşii vor inventaria şi sigila totul“, afirmă sentenţios şeful
grupului. În secvenţe alternative, se văd: farmacistulcerând explicaţii, arătând că
niciodată nu a speculat, că este absolventul unei facultăţi unde se cere
respectat un cod etic. Arată diplome, „Farmacopeea română“, tratate legate în
piele; asistenta spunând că ea n-are
nicio „vină“, e o simplă salariată şi că musai trebuie să-şi ia la prânz fetiţa
de la şcoală, e în clasa întâi; starea de confuzie a pacienţilor sechestraţi; faţa înlăcrimată a bătrânei şi a copilului din
casă; intenţia soţiei farmacistului
de a ridica receptorul telefonului, demers imediat blocat de unul dintre
tovarăşi… Aparatul surprinde, în continuare, momente ale percheziţiei şi
„inventarierii”. Prima acţiune e mai simplă: se deschid dulapuri, bufetul
cu veselă, se răscolesc sertarele bahuturilor cu lenjerie. A doua – mai
complicată: denumirea substanţelor în latină, ori a medicamentelor, creând
dificultăţi enorme la citire şi la
transcrierea în inventare. (Regia poate
imagina scene comice, dar şi tragice în legătură cu cele două „acţiuni”.)
Cadru asupra
nemulţumirii bolnavilor din stradă – sosiţi unii din comunele învecinate cu
şareta ori căruţa, – pentru a-şi procura doctorii… Lumea, chiar fără un astfel
de interes, se adună în stradă şi pe trotuar.
Se vede
sosind în trombă un GAZ sovietic. Din automobilul de teren coboară însuşi
primul secretar, urmat de doi ofiţeri ai Securităţii locale. Poartă pălărie gri
„à la Dej“, o scurtă neagră dintr-o pânză groasă, e gângăvit. Se adresează
mulţimii strânse în jurul farmaciei: „– To’arăşi, astăzi în întreaga ţară, ie-iexprimând voinţa muncitorilor şi a
ţă-ţărănimii muncitoare, vom da o nouă lovitură bur-burjuilor. Vom
na-naţionaliza uzând, la nevoie de fo-forţă, farmaciile, drogheriile,
laboratoarele de analize medicale şi de-depozitele de medicamente. Gata cu
înşelăciunile şi specula pe seama noastră, to’arăşi!“. Mulţimea vociferează –
nici vorbă de entuziasmul aşteptat faţă de „actul revoluţionar“ la care asistă
– cu îngrijorare: „– De unde vom lua astăzi medicamente?“; „– Cum să mă întorc
acas’ la ăl bătrân, care abia mai suflă, după atâta drum, fără doftorii?“ „– Ce
să-i dau lu’ ăl mic, că arde ca pojarul?“ etc. După un timp, făcându-li-se
lehamite, nemulţumiţii din faţa
farmaciei se răspândesc. Primul secretar şi suita, după un schimb reciproc de
priviri, se urcă în maşină, îndreptându-se
spre sediul partidului.
Brigăzi
asemănătoare însumând la scară naţională 13.500 de persoane, au acţionat
similar în Capitală, oraşe şi în unele comune. În continuare, filmul ar putea
arăta diferenţele, unele tragice. Arestări, confiscări de bunuri şi sume de
bani (tovarăşii nu păreau a se interesa numai de… supozitoare şi aspirine, ci
căutau să descopere mărfuri „dosite“, bijuterii, valută), tentative de suicid
şi sinucideri motivate de pierderea sursei de câştig pentru întreţinerea
familiei, refuzul unor farmacişti de a prelua conducerea unităţii colegului
naţionalizat, închiderea temporară sau definitivă a farmaciei, încadrarea unor
persoane incompetente…
Pătrunderea
bruscă în farmaciile în care se aflau pacienţi şi se lucra în laborator –
factor surpriză – era chiar o tactică.
Violarea domiciliului foştilor patroni, pentru efectuarea unor percheziţii în
absenţa unui mandat al Procuraturii, spaima familiei, îndeosebi a copiilor
minori, unii împiedicaţi de a merge la şcoală, o alta. S-a procedat la
inventarierea de către comisii dinainte stabilite (în provincie compuse din
delegaţi ai PMR, miliţieni şi „tehnicieni“) a tuturor bunurilor găsite, la
evacuarea personalului, sigilarea dulapurilor, încăperilor, ferestelor, uşilor.
Acest ultim moment încheie o parte a scenariului filmul imaginat.
Scriptul are
la bază un document cvasinecunoscut, descoperit la ANR1. E vorba de
un Raport înaintat Secretariatului Comitetului Central al Partidului „asupra desfăşurării acţiunii de
naţionalizare a unităţilor sanitare particulare (farmacii, laboratoare
chimico-farmaceutice şi de analiză medicală, depozitelor de medicamente şi
drogueriilor medicinale)“. Lucrările au început la 17 martie 1949, când s-a
constituit comisia de partid pentru conducerea acestei operaţiuni. Între 17 şi
21 martie au fost catagrafiate unităţile ce urmau a fi naţionalizate, realizată
o lucrare privind comasarea farmaciilor, stabilindu-se norma de o farmacie la
10.000 de locuitori, dar şi câte o farmacie pentru centrele urbane sau
muncitoreşti cu o populaţie sub zece mii. Apoi s-au redactat: Decretul
de naţionalizare2 (nr.
134/1949) care va fi publicat abia la 2
mai 1949 în Buletinul Oficial (s.n.), instrucţiunile pentru comisiile de
naţionalizare judeţene şi diriginţii care vor fi numiţi în funcţie, cât şi cele
pentru delegatul Ministerului Sănătăţii din Comisia de naţionalizare. S-au
tipărit formulare de procese-verbale de predare-primire şi altele asemenea.
Articole din acest decret precizează că odată cu farmaciile „se naţionalizează
orice instalaţii, mobilier, medicamente,
material sanitar, instrumente, mijloace de transport, imobile etc., care
servesc în mod permanent activităţii unităţii sanitare naţionalizate, indiferent dacă aparţin proprietarului
unităţii sanitare naţionalizate sau oricărui alt proprietar. (s.n.)“b.Pedepse grele îi pasc pe cei care sabotează actul revoluţionar… Astfel „Se pedepsesc cu 5–10 ani muncă silnică şi
confiscarea întregii averi, aceişaţ care, indiferent prin ce mijloace, cu
intenţie, vor zădărnici sau încerca să zădărnicească naţionalizarea prevăzută
de prezentul decret, vor tăinui parte din patrimoniul instituţiilor, sau vor
vătăma, nimici, înstrăina, muta, exporta sau micşora, prin orice mijloace
bunuri sau instalaţii supuse naţionalizării. Cu această pedeapsă se vor
sancţiona şi aceişaţ care intenţionat vor prezenta organelor Statului date
inexacte sau incomplecte asupra acestor bunuri. Se pedepsesc cu închisoare
corecţională de la 4 şlaţ 10 ani şi cu amenda de la 50.000–500.000 lei (500 lei
în 1949, echivalentul sumei de 112 euro, astăzi), funcţionarii publici sau
persoanele împuternicite în temeiul prezentului Decret, care nu vor executa sau
vor zădărnici executarea însărcinărilor ce le revin, potrivit prevederilor ei“.
Au fost
naţionalizate în total „1.615 farmacii, 121 de droguerii medicinale, 198
laboratoare, 95 depozite de medicamente“ – potrivit Raportului citat. N-au
lipsit problemele… (surse faptice pentru continuarea scenariului de film
imaginat) „Concomitent cu operaţiunea de sigilare s’au făcut percheziţii la
foştii patroni, unde în majoritatea cazurilor au fost descoperite însemnate
cantităţi de medicamente şi alte mărfuri dosite. Astfel la Bucureşti, la
farmacia Dora A.c s’au găsit
52 de lăzi cu medicamente; la farmacistul M. Sami din Bîrlad, pe lîngă un
însemnat număr de medicamente, s’a găsit (sic)
la locuinţa proprietarului 73 monezi lire sterline, aur în greutate de cca 1
kg, bijuterii nedeclarate în greutate de cca 300 gr., precum şi 200 m. stambă
şi mătăsuri. Ultimul a fost arestat. La un alt farmacist din Jud. Putna, s’au
găsit cu ocazia percheziţiei, în afară de medicamente, 180 m. serged,
35 perechi de bocanci, 7 canatee de tălpi; farmacistul a încercat să
mituiască comisia (sic) oferindu-i
suma de 30.000 lei. După ce au fost sigilate medicamentele şi mărfurile,
farmacistul a fost arestat şi dat în 
judecată pentru încercarea de mituire şi
dosire de mărfuri. În Jud. Covurlui, la locuinţa unui farmacist, au fost găsite
pe lângă medicamente, 400 kg săpun rufe, de toaletă şi bărbierit. Au fost
confiscate toate acestea. La un depozit de medicamente din Timişoara, care nu
exista de fapt la adresa indicată, proprietarul împărţea medicamentele în şase
locuri (la prieteni şi rude); au fost confiscate dela aceste adrese circa 2
vagoane de medicamente şi mobilier. În Bocşa, Jud. Caraş, la domiciliul unui
farmacist, s’au găsit 40 kg argint. În general s’au găsit mari cantităţi de
medicamente la marea majoritate a proprietarilor de farmacii. La Braşov, în
timpul preluării, farmacistul S. Emeric a încercat să se sinucidă. Însă, tov.
noştri au intervenit, convingându-l că o să fie plasat şi prin muncă cinstită (sic) îşi va putea câştiga existenţa.
Tot la Braşov, farmacista P. Angela, la casa căreia se găsise un mare stoc de
medicamente, în timpul când era întrebată de comisie dacă mai are medicamente
şi în altă parte, profitând de neatenţia tov. noştri, a înghiţit o cantitate de
stricnină, otrăvindu-se (sic) şi cu
tot ajutorul medical n’a putut fi salvată“.
Raportul
recunoaşte totuşi că, imediat după naţionalizare au fost şi… lipsuri,
farmaciile rămase deschise nu au putut funcţiona îndeosebi datorită faptului călipseau cadre competente pentru a
face faţă cerinţelor publicului, situaţie înregistrată mai ales în Capitală. Marea majoritate a laboratoarelor au rămas
închise, urmând a fi comasate. Aceeaşi
situaţie în cazul laboratoarelor chimico-farmaceutice şi al „drogueriilor
medicinale”.
Pentru
satisfacţia celui/celor /cărora li s-a transmis Raportul, se arată că starea de
spirit în rândul populaţiei a fost bună, „masele muncitoare au primit cu
satisfacţie vestea naţionalizării“. Astfel, la Cluj, oamenii ar fi spus: „Bine
că le-a venit rândul, că prea mult ne-au vândut apă chioară şi cretă în loc de
medicamente“.
În
pregătirea şi desfăşurarea naţionalizării farmaciilor, Ministerul Sănătăţii s-a
implicat la nivel logistic. Din conducere, un rol politic important l-a jucat ministrul adjunct din acel moment,
tovarăşul Leontin Sălăjan. „În ziua
de 1 Aprilie, la orele 21, s’a 
ţinut la Ministerul Sănătăţii de către tov.
Ministru Adjunct Sălăjanu (sic), la
Dir. Farmaciilor şi Înzestrării Sanitare, cu conducătorii Centrofarmului,
Centralei Chimico-Farmaceutice, Dir. Farmaciilor şi Înzestrării Sanitare şi
Dir. Medicinei Preventive, unde s’au discutat măsurile ce trebuiesc luate cu
naţionalizarea farmaciilor şi laboratoarelor. (…) Nimeni n´a părăsit sala până
la orele 8 dim., în ziua de 2 Aprilie, ora declanşării acţiunii. La orele 10,
au fost convocaţi 27 delegaţi ai Ministerului, care, după un instructaj
temeinic, au fost trimişi pe teren în judeţe, pentru a sprijini comisiile de
naţionalizare şi pentru a participa efectiv la desfăşurarea acţiunii de
naţionalizare. Aceştia, cu unele slăbiciuni (sic),
au dat un ajutor preţios în supravegherea şi îndrumarea preluării şi
inventarierii farmaciilor, precum şi la formarea comisiilor de inventariere“.
Un pilon al naţionalizării unităţilor sanitare în general, al celor
farmaceutice în special a fost activistul de partid Vasile Mârza, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi
din Iaşi. Până a fi demis pentru „incompetenţă“ – caz probabil singular, din
funcţii similare şi după un devotament fără margini arătat Partidului, V. Mârza
a trimis Secretariatului CC al PMR un raport în care sugerează urgenţa naţionalizării.
aAluzie la titlul volumului de poezie
„Întunecatul April“ al poetului Emil Botta (1912–1977)
bNaţionalizarea a inclus şi terenurile pe care se aflau
amplasate imobilele de farmacii, drogherii etc.
cNu am menţionat în
acest text numele proprietarilor de farmacii, păstrând doar prenumele, deşi
lista naţionalizaţilor figurează ca anexă la Decretul 134/1949
dSerge (în franceză),
în rom. serjă, stofă vărgată de lână
eCanate, bucăţi de piele de animal pentru confecţionat
tălpi la încălţăminte
.jpg)
