Mă voi folosi de figura de stil numită oximoron pentru a semnala surpriza anunţată – împlinită şi regretabilă – făcută cititorilor de către MEDICINA MODERNĂ, revista Colegiului Medicilor din Bucureşti, anume că al doilea număr al său pe 2011 va apărea în iunie şi nu cu ritmicitatea cunoscută şi respectată din 1994 şi până la finele anului trecut. Motivul îl constituie invocate şi reale dificultăţi financiare. Mi-aş permite să adaug că şi puzderia de reviste modeste din punctul de vedere al conţinutului ştiinţific al articolelor inserate, deşi copertele şi strălucirea hârtiei sunt de aspect atrăgător („Afară-i vopsit gardu’, înăuntru – leopardu’“). Aceste concurente, beneficiind de o sponsorizare cu interes publicitar şi, adesea, diseminate gratuit, răspund – probabil – necesităţii de informare rapidă a medicului cititor şi internaut de astăzi, mereu în criză de timp, nepretenţios – de vreme ce îl satisface tratarea materiei ca în tabloidele glossy – şi e prea comod pentru a încheia un abonament.

   Primul număr din 2011 al revistei acum trimestriale a colegiului bucureştean al medicilor, sosit la redacţie la sfârşit de martie, ne urează, pe prima copertă, un tonic „La mulţi ani!“, felicitare oricând binevenită, deşi intenţia revistei a fost ca ea să fie receptată de cititori de Anul nou. Urarea e ilustrată cu reproducerea „uleiului pe carton“ reprezentând „Flori“ (de toamnă), pictură semnată de dl dr. Constantin Ionescu. Editorialul – bine gândit şi scris – „Medicina defensivă“ aparţine unuia dintre cei trei redactori-şefi, dl dr. Mihai Cezar Popescu. Ideea este că, din teama unor posibile conflicte cu pacientul ori familia acestuia, urmare a intervenţiilor terapeutice moderne, unele, e drept, agresive, având consecinţe nedorite în plan juridic şi financiar pentru medic, acesta adoptă un comportament defensiv. Adică de relativă neimplicare: „Situată din toate punctele de vedere la polul opus faţă de luminoasa medicină-artă, medicina defensivă este definită ca practicare a procedurilor diagnostice şi/sau terapeutice, nu în mod esenţial pentru asigurarea sănătăţii pacientului, cât în sensul obţinerii unei cât mai bune protecţii a medicului faţă de orice posibilă învinuire de eroare profesională“. Autorul nu oferă o soluţie, ci doar deplânge situaţia, încheind, filosofic, cu trista constatare că: „este şi medicina defensivă o expresie a înstrăinării omului faţă de om, compasiunea medicului faţă de bolnav este înlocuită cu o pândă de multe ori reciprocă, alimentată de suspiciune şi de teamă“. (...)