După
nenumărate amânări şi promisiuni ale unor guverne succesive, de culori politice
diferite, Ministerul Sănătăţii, prin vocea ministrului Eugen Nicolăescu, a anunţat
la 1 octombrie publicarea pachetului de servicii medicale de bază. Conceptul a
creat aşteptări mari într-un stat care promite pe hârtie foarte multe
sistemului medical, dar plăteşte foarte puţin. În acelaşi timp, într-o ţară cu
un procent semnificativ din populaţie aflat sub limita de sărăcie conform
standardelor europene, eventualitatea unui pachet de bază limitat a stârnit
numeroase temeri. Atât din punct de vedere social, cât şi din punctul de vedere
al costurilor politice.
Cele
patru documente publicate de Ministerul Sănătăţii (al căror rezumat îl găsiţi
la pagina 3 din acest număr) definesc însă un pachet de bază generos. Dar
informaţiile sunt incomplete la acest moment, întrucât lipsesc detalii
importante privitoare la conţinutul pachetului pentru programele naţionale de sănătate
şi la pachetul de bază pentru serviciile medicale intraspitaliceşti.
Atât
serviciile medicale din pachetul de bază, cât şi cele din pachetul programelor
naţionale vor fi oferite gratuit tuturor cetăţenilor, indiferent dacă sunt plătitori
de contribuţii la sănătate sau nu. Prin eliminarea distincţiei dintre pachetul
minimal şi pachetul de bază s-a eliminat şi distincţia dintre plătitori şi neplătitori.
Care va fi efectul asupra asiguraţilor? De ce şi-ar mai plăti cetăţenii
contribuţia la sănătate? Este posibil ca această măsură să crească fenomenul
nedeclarării veniturilor reale, din moment ce nu mai contează dacă eşti sau nu
asigurat.
Serviciile
medicale oferite românilor în prezent nu vor fi reduse, dar o bună parte dintre
pacienţi vor fi redirecţionaţi, conform proiectului, din zona spitalicească înspre
ambulatoriu. De aceea, remarcăm că Ministerul Sănătăţii nu aplică o reformă de
profunzime, ci mai degrabă propune o nouă strategie administrativă cu efecte
asupra circuitului pacienţilor în sistemul medical.
Dar
Ministerul Sănătăţii nu are suficiente instrumente la îndemână prin care să
oblige pacientul să intre în fluxul descris în documentul publicat. Acest lucru
se întrevede chiar din formulările temperate existente în proiect, de exemplu:
„unităţile sanitare cu paturi vor trebui să reducă gradual internările în spitalizare continuă“. Formularea lasă loc
unui relativism de care se poate uşor profita. Fără intrarea în funcţiune a
dosarului electronic al pacientului nu va putea fi urmărită la nivelul actului
medical respectarea de medici a standardelor prescrise chiar prin pachetul de
bază.
Întrebarea
esenţială, dar deocamdată fără un răspuns convingător, este unde va găsi statul
român fondurile necesare pentru a-şi acoperi în practică promisiunile de pe hârtie?
În logica noului pachet de bază, mutarea fluxului de pacienţi din spitale în
zona ambulatorie va duce la scăderea costurilor şi va crea spaţiu fiscal pentru
acoperirea tuturor serviciilor pe care statul se angajează să le ofere cetăţenilor.
Realitatea din teren ne spune însă că policlinicile româneşti nu sunt pregătite
în prezent, nici ca resursă umană, nici ca dotare, să preia brusc o sarcină atât
de importantă. Din această perspectivă, pachetul de bază propus de Ministerul Sănătăţii
s-ar potrivi mai degrabă unei Românii din viitor, acolo unde reforma profundă a
sănătăţii îşi manifestă deja efectele.
Deşi
numit pachet de bază, prin generozitatea sa, oferta Ministerului Sănătăţii depăşeşte
resursele reale aflate la dispoziţia sistemului sanitar. Şi îşi contrazice însăşi
menirea conţinută în titulatură. Ceva acordat gratuit, tuturor fără deosebire,
nu poate fi prin definiţie de bază.
Titulatura pachet universal ar fi
fost mult mai aproape de adevăr. Este motivul pentru care intuim că Ministerul
Sănătăţii încearcă să orienteze sistemul medical românesc către un model de tip
Beveridge, pe stil britanic. Nu înţelegem însă cum o ţară care are cea mai mică
finanţare per capita pentru sănătate din Uniunea Europeană îşi va putea permite
să ofere fiecăruia servicii medicale după necesităţi.
„Viaţa medicală“ salută iniţiativa şi curajul autorităţilor
de a face primul pas concret într-o dezbatere de care sănătatea din România are
mare nevoie. Faptul că însuşi ministrul Sănătăţii a admis că acest proiect este
„perfectibil“ reprezintă cel mai bun semn al deschiderii la dialog. Un dialog
care trebuie să înceapă cu întrebarea: unde şi cine sunt nemţii care să asigure
funcţionarea precisă a mecanismului propus?
