Să preschimbi o dramă în izbândă, să dai,
prin ceea ce eşti, măsura cea mai curată suferinţei dintr-o repetabilă
crucificare – iată portretul martirului Constantin, Domnul luminat din stirpea
brâncovenilor, de la a cărui mutare în nemoarte s-au împlinit la 15 august 2014
trei veacuri.
Contemporan cu Regele Soare al unei Franţe
în care strălucea geniul unor Corneille, Racine, Molière, La Fontaine, Boileau
sau Hardouin Mansart, căruia Palatul Versailles îi datorează amprenta
arhitectonică inconfundabilă, Constantin Brâncoveanu, „boier vechi şi domn creştin“,
a marcat veacul al XVI-lea, în scurtul răgaz al domniei sale, cu o lumină care
dăinuie încă în limba română şi în artele româneşti. Lumina s-a preschimbat în
carte şi, mai cu seamă, în arhitectura laică şi religioasă care a statornicit
pe pământul nostru stilul brâncovenesc prin acele adevărate monumente
arhitectonice, capodopere ale artei medievale româneşti.
I-a fost dat Bucureştiului şi „mahalalelor“
sale să aibă cea mai mare densitate de astfel de bijuterii: bisericile Sf.
Gheorghe Nou (în care domnul martir îşi
află veşnica odihnă), Colţea (ridicată în 1702, unde odihneşte întru veşnicie
ruda cea mai dragă a domnitorului, spătarul Mihai Cantacuzino, sfătuitorul lui
în toate cele ale ţării, care mai apoi a uneltit pe lângă Poartă împotriva sa,
în numele iubirii de arginţi şi de preamărire). Alte lăcaşuri ortodoxe
brâncoveneşti sunt biserica Kretzulescu (1722),
locul de odihnă al ginerelui lui Constantin Brâncoveanu, marele logofăt
Iordache Kretzulescu, biserica Stavropoleos(prima decadă a veacului al XVIII-lea), Antim (1715), Fundenii Doamnei (1699),
unde s-a retras sub lespezi un alt cantacuzin, Mihai, umbra zidurilor mânăstirii
Văcăreşti (1716), martirizată de un
alt fel de trădare în anii comunismului demolator de credinţă şi de pietate,
locul veciei întru odihnă al lui Nicolae Mavrocordat, dar şi umbra zidurilor
Spitalului Brâncovenesc.
Mai adăugăm la salba
de lăcaşuri de închinare, toate purtând amprenta stilului brâncovenesc, şi
Palatul Mogoşoaia (1702), în care va
fi strălucit prin anii interbelici frumoasa şi talentata prinţesă Martha
Bibescu (formând, alături de Elena Văcărescu şi de Anna de Noailles
Brâncoveanu, trioul feminin românesc de cea mai aleasă nobleţe intelectuală a
Parisului), Potlogi (1698), palat
care depăşea prin proporţii şi frumuseţe toate celelalte palate înălţate de
domnitor, şi mânăstirea Comana. Edificii brâncoveneşti
au mai fost ridicate în mai toată Ţara Românească şi în Transilvania, ca, de
exemplu, complexul de la Brâncoveni. În Oltenia subcarpatică – la Cozia, Tg.
Jiu, Baia de Aramă –, sunt peste 20 de edificii brâncoveneşti.
La Târgovişte, unde domnitorul îşi avea reşedinţa
privilegiată, se află palatul Saftei Brâncoveanu, fiica voievodului, unde în
prezent este găzduit Muzeul tiparului şi al cărţii vechi româneşti. La Doiceşti
se găsesc ruinele palatului înconjurat de ziduri de cetate, unde ar fi urmat să
locuiască Mateiaş, fiul cel mic al domnitorului, cel ultim decapitat în
fatidica zi de 15 august 1714 la Stambul, cel care, cerând îndurare de la
Sultan, a fost încurajat de mult încercatul său părinte să aleagă moartea în
locul lepădării de credinţă.
De-ar fi doar acestea realizările domniei de
26 de ani a Brâncoveanului Domn, ar fi prea îndeajuns spre a-i fi păstrat
numele întru neuitare. Dar este ceva cu mult mai presus: credinţa în puterea de
neclintit a Celui Creator al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Aşa încât, să
repetăm şi noi cuvintele acelui poet-preot englez John Donne (1572–1631): „Fii
mai puţin trufaşă, moarte! Se cuvine să admiţi că în zadar se crede c-ai fi de
neînvins, puternică, temută tuturor… Nu, nu toţi cei ce-ţi trec pragul şi
mor!“. Constantin Brâncoveanu este răspunsul viu al acestui crez.
