Astăzi (n.red. – 31 iulie) am fost, alături de alți medici în activitate sau pensionari, la Societatea Medicală din Iași. Am simțit emoții deosebite. La ore bune de la plecare, am retrăit un amestec de sentimente, revenindu-mi în minte amintiri care îmi luminează sufletul. În drum spre casă, apoi în liniștea camerei mele, am început să depăn multe din cele trăite cu ani și ani în urmă. 

Am intrat la medicină în 1976, imediat după terminarea liceului, absolvind șase ani mai târziu, în 1982. Au trecut ani, au trecut decenii. Poate am uitat și chipuri, și situații, o parte din cele trăite cu emoții mai mari sau mai mici. 

Am răzbit cu fruntea sus prin hățișul de examene, ca majoritatea colegilor mei. Atunci, în acei ani din secolul trecut, nu exista rezidențiat. După facultate erau șase stagii la specialități de bază. După notele cumulate, din facultate și din cei trei ani, prin repartiție, mergeai la un dispensar rural. Examene pentru posturi în specialități nu s-au dat vreo șapte ani. 

După puțini ani de navetă într-o comună de pe lângă Iași, am revenit acasă, alegând, după nota obținută, specialitatea ORL și post în Ambulatoriul Spitalului Sf. Spiridon din oraș. La țară am coordonat munca mai multor colegi, navetiști ca și mine, într-o comună cu mai multe sate, răspândite pe văi și dealuri, unde puteam face teren cu căruța sau pe jos. Am avut parte de un colectiv deosebit, oameni de mare suflet și buni în ceea ce aveau de făcut. 

ORL-iștii erau considerați „Cenușăreasa” chirurgiei 

Acum există rezidențiate. Medicii tineri se pot înscrie imediat după absolvire. În generația mea eram cu toții ceva mai bâtrâni, cu trei ani de experiență în stagiaturi și ani de lucru în rural. După ani de pregătire în clinica ORL, în spitalul de care am rămas legată până la pensie, am preluat postul pentru care am dat examen, în ambulatoriu, la doi pași de clinică. Așa mi-a fost ușor să pot participa la gărzi. 

Acum, după ceva ani de pensie, nu mai știu organigrama și nici modul cum sunt remunerați medicii. Cât am lucrat eu, ani și ani de zile în gărzi, doar un medic era normat pentru asta. Nu știu de ce ORL-iștii erau considerați „Cenușăreasa” chirurgiei. La specialitățile cu mai multe clinici în același profil (medicină internă sau chirurgie mare) erau gărzi mici și gărzi mari. La ORL, gărzile erau la fel de solicitante în fiecare zi. Noaptea era cel mai greu de lucrat: un medic; o asistentă, uneori două; o infirmieră, uneori două. În primii ani, înainte de renovare (regretatul profesor Costinescu s-a zbătut mult să refacă așa cum trebuie clinica, dotând-o și cu lift), era cumplit de greu să poți duce targă cu pacient – de multe ori cu exces de greutate – pe scări înalte și abrupte, cu personalul care era. 

Se întâmpla să fii solicitat în altă clinică, pentru epistaxisuri anterioare sau posterioare, sau chiar traheotomii, la pacienți total netransportabili. Aveam trusă de urgență și alergam în alte pavilioane pentru a rezolva ce era de făcut. Stăteam cu inima strânsă, neștiind ce găsesc la întoarcere. Uneori nimic deosebit. Alteori, o Salvare sau chiar două. Întotdeauna aveam posibilitatea să sun la alți colegi acasă, dar era deosebit de neplăcut. Erau, însă, și situații de criză maximă. 

Imposibil de urcat pe masa de operație 

Îmi amintesc de un caz unic pentru mine. Un pacient în mare insuficiență respiratorie a venit, la o oră de după-amiază, pentru o tumoră laringiană. Având coloana cu o cifoză deosebit de deformată, era imposibil să poată fi pus pe masa de operație, în poziție optimă traheotomiei. 

Cum una dintre colege avea curs cu studenții, a întrerupt ora și mi-a fost de mare ajutor. Au fost puse câmpuri sterile pe jos, iar eu împreună cu colega mea am făcut traheotomia în genunchi. O asistentă ne ajuta cu instrumentarul, restul, asistentă și două infirmiere, cu efort, au ținut pacientul cu picioarele în sus și gâtul cât de cât sub ochii noștri. 

Colega mea, pe atunci, cu mai multă experiență ca mine, a recunoscut că nu a mai avut așa caz și tot ar fi apelat la ajutor. Dar la ORL era un singur medic normat pentru gardă. Când a început rezidențiatul, aproape în fiecare an erau tineri care rămâneau în gărzi, ajutând după puteri. Unii erau de mare seriozitate și de real folos. Pe atunci nu erau plătiți pentru gardă. 

Pacienta cu pielea derulată 

Singurul caz, în douăzeci și cinci de ani de gărzi, când am fost nevoită să chem un coleg de acasă, a fost cu o pacientă, unică în felul ei. 

Beată și neatentă, a căzut din căruță, și, prinzându-și piciorul în cine știe ce, a fost târâtă de propriul cal până acasă, cu fața în jos, prin praful unei ulițe plină de fel de fel de gunoaie, lut, balegă, paie. Cineva din familie a chemat salvarea. Când a ajuns, după miezul nopții, nu puteai să realizezi ce fel de față avea. Mă mir că mai respira. Poate, culmea, a fost cumva ajutată de coma alcoolică. Capul era un ghem din tot ceea ce adunase pe drum. 

Nici atunci și nici acum, când îmi amintesc cazul, nu înțeleg cum i s-a secționat pielea sub bărbie, rulându-se până deasupra ochilor (așa protejându-i de fapt), cu nasul descoperit până la partea osoasă. Împreună cu domnul doctor chemat de acasă, am curățat totul aproape în patru ore. După ce a apărut țesut curat, s-a derulat pielea, refăcând fața, cu suturi sub bărbie. Edemul ochilor era imens, dar oftalmologul chemat și el, din garda lui, a fost optimist. Peste câteva zile, într-o gardă următoare, am găsit-o cocoțată în mijlocul patului, cu un castronel în mână, din care mânca cu poftă. S-a refăcut neașteptat de bine și nu reținuse nimic din ceea ce pățise. 

Gărzi în perioada concediilor 

În atâția ani am trăit fel de fel de evenimente și fel de fel de emoții. Poate am povestit prea detaliat, poate amintirile mele nu-i impresionează pe chirurgii care au bisturiul în mână zi de zi. Toți medicii, indiferent de specialitate, pot scrie romane din anii de lucru cu oameni pentru oameni. Unii ar avea romane-foileton. Eu am amintirile mele și le păstrez cu drag în suflet. 

Emoțiile cele mai mari au alimentat și mai bine amintirile. Acum, medicii și toți slujitorii halatelor albe sunt nemulțumiți. Le dau dreptate. Eu făceam câteva gărzi pe lună. În perioada de concedii mai multe și în mai toate sărbătorile legale. Ziua de naștere a mea, a fetei mele, a celor dragi se nimereau în gardă. 

Nu am putut merge la înmormântarea multor persoane dragi. La câți eram, nu avea cine să te poată înlocui. Acum personalul este tot mai puțin și pacienții tot mai mulți. După gardă mergeam în ambulatoriu. Colegii clinicii intrau după gardă, de multe ori, în operații programate sau urgențe neprevăzute. 

Pacienții sunt oameni, iar cadrele medicale sunt în slujba lor. Dar și slujitorii halatelor albe sunt tot oameni. Eu, cu firea pe care o am, nu dormeam înainte de gardă, de emoție. În gardă niciodată, chiar dacă se nimereau și nopți mai ușurele. Următoarea noapte nu dormeam de prea multă oboseală. 

De la „mulțumesc din suflet” la injurii și acuze 

Ca părinte singur, nu puteam să nu mă ocup de gospodărie, de copil, de aprovizionare etc. Salariile, ani și ani la rând, au fost penibil de mici. Am mai avut ore la Școala Sanitară, am colaborat și cu Radio Iași. Apoi oboseala m-a obligat să mă rezum la mai puțin. Anii de pandemie și-au pus și ei amprenta pe tot ceea ce mă apăsa deja. De ce să nu recunosc că cine lucrează cu oameni are parte de bune și de rele? Cred că mulți colegi au pățit ca mine. Am primit un „mulțumesc din suflet” de la pacienți pentru care nu am trudit prea mult, iar alții, pentru care m-am zbătut peste poate, mi-au adus injurii. 

O femeie, bănuită, în ambulatoriu, cu cancer de rinofarige, confirmat apoi în clinică, văzându-mă intrând pe ușă, a strigat la medicul cu care stătea de vorbă în spital: „Din cauza ei am cancer!”. Cam tot așa a fost când am făcut, într-o noapte, o traheotomie de urgență la un tânăr cu tuberculoză conopidiformă în laringe. Peste câteva luni, am trecut cu fiica mea de mână (avea vreo 6 ani) pe lângă terasa unde tânărul, cu alți prieteni, erau la un pahar de vin. A țipat către mulțime: „Uite, femeia aia mi-a tăiat gâtul!”. 

Iar reversul medaliei... Eram în centrul orașului, cu fata mea, adolescentă la acel moment, când m-a ajuns din urmă un bărbat mărunțel, total necunoscut în acel moment, cu un buchet de flori. „Doamnă doctor, nu mă țineți minte, dar eu am făcut pușcărie și am ajuns de multe ori la dumneavoastră în policlinică, adus de gardieni. Ați fost singura care mi-ați vorbit frumos și mi-ați spus ce să fac. Acum sunt bine cu sănătatea. Poate voi fi și om mai bun.” Nu am putut refuza florile, uluită de ce mi se întâmpla.