În perioada 24–25 octombrie va
avea loc la Cluj-Napoca un nou Congres naţional de obstetrică şi ginecologie,
al XVI-lea, precedat de al şaselea curs „Ian Donald“. În aceeaşi perioadă, va
fi inaugurat centrul Imogen, dedicat cercetării fundamentale şi clinice a
proceselor fiziologice şi fiziopatologice de la nivelul sistemului nervos
central, începând cu perioada in utero.
Aşa s-a constituit pretextul unei discuţii cu prof. dr. Florin Stamatian, preşedintele Societăţii Române de
Obstetrică şi Ginecologie (SOGR) şi al Asociaţiei de Medicină Perinatală –
despre performanţe, frustrări, butoane apăsate numai de sus şi priorităţi mai
mult sau mai puţin ignorate.
Unde investeşti mai întâi?
–
Care este situaţia obstetricii şi ginecologiei la noi – unde credeţi că s-au făcut
cele mai mari progrese şi unde au stagnat lucrurile?
– Sunt încă foarte multe lucruri de făcut.
Acum se cumpără aparatură de vârf, sunt dotate marile centre – mai ales marile
centre universitare au astăzi maşina-minune, ecograful, dar nu poţi să rezolvi
totul cu ecograful... Este nevoie ca mama şi copilul, care şi în studenţia mea
erau o prioritate naţională, să fie cu adevărat o prioritate naţională. Şi e
greu să spui unde investeşti mai întâi: în programele de FIV? În programele de
prevenire ale prematurităţii? De diagnostic prenatal şi screening prenatal
pentru diverse afecţiuni? În programele de diagnostic şi terapie a
endometriozei? Sunt o mulţime de subiecte care necesită investiţii şi
organizare. S-au făcut şi paşi foarte mari, au existat câteva programe naţionale
care au încercat să dreagă lucrurile, însă avem aceeaşi problemă ca în toate
ramurile medicale – subfinanţarea. La începutul anului ne-au întrebat cam de câţi
bani am avea nevoie, au alocat pentru trimestrul I şi n-am mai văzut alţi bani
în trimestrele II şi III. Dar se pare că până la sfârşitul anului se vor mai
aloca. Meseria mea e strâns legată de ramura de neonatologie – şi acolo sunt multe
programe, ar mai fi unele necesare şi din păcate lipsesc, dar şi cele care
există sunt subfinanţate. Ce se întâmplă, de fapt, este următorul lucru: nu se
poate împărţi uniform medicina pe tot
teritoriul patriei.
– Nu trebuie ca toate spitalele din ţară să
aibă ecograf de ultimă generaţie, nu. Dar pune la punct câteva centre regionale
puternice care să poată acoperi toată această patologie obstetricală! S-a
încercat împărţirea unităţilor sanitare pe niveluri, I, II şi III, iar cele de
nivel III să facă un fel de arondare a celorlalte unităţi de la care să
primească patologia obstetricală. La încadrarea spitalelor, toţi s-au zbătut să
fie de nivel III, pentru că era vorba de o dotare mai specială, dar nu trebuie
să fie aşa, trebuie să fie câteva care primesc aceste cazuri. Dincolo de asta
însă, ce te faci că în România, aproape 30% din femeile însărcinate nu sunt
luate în evidenţă! Este îngrozitor să vorbeşti despre înalta performanţă, de
diagnostic prenatal prin detectarea ADN-ului fetal în circulaţia maternă, iar,
pe de altă parte, să vorbeşti de asistenţa primară şi de supravegherea prenatală
a femeii însărcinate, lucruri absolut obligatorii şi care din păcate scapă
medicului de familie. De ce să nu recunoaştem că există încă familii care nu îşi
permit să meargă o dată pe lună în cel mai apropiat orăşel unde există un
specialist ginecolog. De ce să nu recunoaştem că unele analize din
supravegherea sarcinii nu sunt prinse în programul de luare în evidenţă a
femeii gravide, se fac contra cost şi nu toată lumea şi le permite. Deci nici
nu ştiu de unde ar trebui să începem. Sigur că, din locul unde sunt eu, primul
gând mă duce la un centru foarte puternic încât să pot să ating performanţe
extraordinare. Dar vă daţi seama care e insatisfacţia şi cât de frustraţi ne
putem simţi. Noi nu avem o reţea de chirurgie infantilă şi o reţea de chirurgie
cardiacă a nou-născutului şi a copilului mic. Iar ca să duci toate cazurile în
străinătate este absolut imposibil.
O asistentă la două/zece incubatoare
–
Din câte ştiu, un prematur înseamnă costuri mari pentru unitatea medicală. Îşi recuperează spitalul
banii?
– Un prematur mic ajunge să coste 3.000 de
euro pe zi! Iar când pleacă acasă, spitalul primeşte 1.800 de lei prin
decontarea pe caz rezolvat, pentru toată perioada. Sigur că se compensează şi
de la alte cazuri, mai intervin şi programele care susţin financiar. Dar totuşi
diferenţa e mare. Eu zic că dacă ar apărea programul de asistenţă a prematurităţii
s-ar rezolva multe lucruri. Avem un mare câştig în ultimii ani prin dezvoltarea
terapiei intensive a nou-născutului. Neonatologii ştiu şi pot să salveze copiii
aceia de 600 de grame. Gândiţi-vă că în 1995, noi declaram „avort“ nou-născutul
de 990 de grame şi nu îi acordam nicio îngrijire. Acum îl declarăm „naştere“ la
550 de grame, desigur şi în funcţie de vârsta gestaţională. Rata de salvare a
acestor copii a crescut simţitor, s-au făcut progrese. Dar e atâta loc de mai
bine... Dacă înainte foloseam numai ecografia în screening, acum folosim şi
dublul, şi triplul test, şi IRM-ul. Am plecat de la stetoscopul obstetrical în
’90 şi am ajuns azi la un nivel care costă. E foarte frumos, dar trebuie înţeles
că medicina costă.
– În ultima vreme, am auzit mai des menţionată
problema subdimensionării personalului medical decât a banilor.
– Eu nu am chiar o imagine generală pe ţară,
dar n-aş putea să spun că medicii obstetricieni lipsesc. Personalul mediu este
cel care lipseşte, şi asta pentru că normativul nu e bun. Nu se dă drumul la
posturi, trebuie să-mi plece şapte în străinătate ca să angajez o persoană. E
drept, s-a mai revenit, teoretic: dacă se pensionează cineva, se scoate postul
respectiv la concurs. Apoi, unele spitale sunt vechi, altele sunt puţin
performante şi au cheltuieli indirecte mari – cu personalul, cu utilităţile. În
total, aceste cheltuieli ajung să reprezinte 70% din bugetul spitalului, ceea
ce este inadmisibil! Nu poţi să dai vina numai pe manager, dar dacă vrei să ai
performanţă la terapie-intensivă copii, trebuie să ai o asistentă la două
incubatoare maximum, nu o asistentă la zece incubatoare. Trebuie să poţi să
asiguri toate turele cu asistente, nu cum se întâmplă acum, să ai o asistentă
care e de serviciu de noapte pe un palier întreg. Nu e corect. Şi da, resimţim
încă şi faptul că cei care se specializează şi ar putea face lucruri bune aici
iau calea Vestului. Este greu să revină. Dar dacă le-am oferi perspective
aici...
–
În ce măsură sunt implementate ghidurile şi protocoalele în secţiile de
obstetrică?
– Cu asta mă pot mândri, că datorită unei
bune colaborări între SOGR, Comisia din Ministerul Sănătăţii şi Colegiul
Medicilor, am reuşit să avem toate ghidurile scrise, discutate serios, punct cu
punct, de colective din toată ţara, ceea ce nu ştiu dacă există în alte specializări.
Ghidurile au fost trimise pentru comentarii, şi prin întâlniri directe, şi pe
email, au fost refăcute, au primit aprobarea finală, au fost publicate pe
site-ul societăţii şi fiecare unitate a primit catastiful. Din câte ştiu, 90%
din spitale, cel puţin cele de nivelurile II şi III, şi-au făcut protocoale
proprii pe baza ghidurilor, şi, dacă nu le-au făcut încă, le fac acum. Pentru că
sistemul de acreditare a spitalelor cere să ai protocoalele proprii vizate
anual. Nu fac acelaşi lucru unităţile de nivel II şi de nivel III, există o
autofixare a limitei de autocompetenţă: ăsta e protocolul meu, atâta pot, mai
departe trimit cazul unităţii care poate.
–
Cum stăm cu infecţiile nosocomiale în
secţiile de OBG din spitale?
– Depinde cum şi le raportează fiecare (râde). Se duce o luptă serioasă pentru păstrarea
curăţeniei şi, cum e la modă acum, pentru toate există un protocol, inclusiv
pentru cum mături. E un lucru benefic apariţia sistemului privat, este o
concurenţă, şi atunci te străduieşti să atingi acelaşi nivel, pe cât posibil.
Cheltuielile diferă pe multe paliere, dar curăţenia costă la fel şi la privat, şi
la stat. Sunt controale destul de dese şi, în mare, eu zic că problema asta nu
e primejdie publică la această oră.
Planuri pe termen lung
– Revin, cu riscul să vă întristez. Există o
şansă pentru acei cel puţin 30% de care vorbeaţi mai devreme?
– Există încă în România
sate neelectrificate, sate în care ambulanţa nu poate să ajungă. Poţi să zici că
e prin lipsa de grijă a edililor, prin lipsă de viziune, de fonduri, prin lipsă
de stabilire a priorităţilor. Dar vedeţi că viaţa ne-o ia mereu înainte şi ne
creează alte priorităţi. Sunt unele obiective pe termen scurt, care costă mult şi
la care nu poţi să renunţi, trebuie să găseşti cumva o modalitate să le
rezolvi. Poate că, ştiu şi eu, banii pe care îi investim în securizarea
frontierelor – dar şi lucrul ăsta e necesar, pentru că am intrat în Comunitatea
Europeană –, poate că din banii ăia s-ar fi putut electrifica satele. Astea nu
sunt lucruri pe care să le rezolvăm astăzi. Dar trebuie să faci şi lucruri pe
termen lung, iar pentru asta trebuie să ai oameni pregătiţi. Şi atunci investeşte
în învăţământ, în sănătatea primară, lasă-ţi ceva bani pentru asta. Până când
ajungi să ai centre puternice în toate oraşele, fă-ţi centre puternice de
diagnostic şi tratament regionale. Descentralizează puţin, prea sunt toate
butoanele la nivelul Guvernului, lasă populaţia sau administraţia publică să-şi
aleagă ce tip de asistenţă medicală îi trebuie în localitatea respectivă. Dacă
ai, de exemplu, o localitate îmbătrânită, fă un centru de geriatrie şi de
îngrijiri paliative, iar în oraşul de alături, dacă ai o populaţie mai tânără,
pune la punct un centru pe obstetrică, pe cardiologie, pe medicină internă, iar
restul – cu timpul. Dar pentru asta ar trebui să existe un plan, nu să se
schimbe totul de la o zi la alta. Şi trebuie investit. Vă dau un exemplu: în
1992, când am început să am acces şi să mă plimb în Europa, grecii şi turcii
erau la acelaşi nivel cu noi, nivelul de atunci. Au investit enorm, în privat şi
la stat. Au investit în noua generaţie. Au facilitat burse, tinerii au
cutreierat lumea şi după doi-trei-patru ani, s-au întors acasă şi au venit cu
un proiect, cu idei, păstraseră legătura între timp cu cei ţară, şi au făcut
centre puternice în care au putut să-i înveţe şi pe alţii. Numai participarea
la congrese sau să stai afară o lună nu sunt suficiente. Trebuie să ne integrăm
în Europa cu totul, nu numai prin filieră AKH Viena. Şi culmea e că te duci în
Austria şi te operează tot români. Trebuie finanţare, flexibilitate şi gândire
creativă şi multidisciplinară.
– Eventual oamenilor care se întorc să li se acorde facilităţi fiscale.
– Da, creează-le condiţii.
Uitaţi, nu ştiu dacă e bună sau nu ideea cu drumurile rapide, dar fă-le, nu te
opri la stadiul de promisiuni. Eu nu cred că ne trebuie acum trenul ultrarapid,
cum e în China, dar repară căile de rulare, avem nevoie de şosele.
Infrastructura este esenţială şi pentru medicină, şi pentru obstetrică. Nu poţi
duce nou-născutul cu elicopterul, nu îi face bine. Pentru naşterea prematură
batem moneda că cel mai bun incubator este uterul, deci fătul să fie
transportat in utero. Ei, nu
întotdeauna apuci. Şi dacă nu ai şosele şi nici mijloace de transport rapide...
Există un SMURD special dotat pentru transportul nou-născuţilor, dar nu e
suficient. Uitaţi-vă, unora le place să recunoască şi altora nu, dar dacă s-a
investit în SMURD, a ajuns ce este azi. I-am spus şi doctorului Arafat, dacă
n-ar fi stat zece ani la conducerea sistemului şi s-ar fi retras la Târgu Mureş,
se dezvolta Târgu Mureşul, dar în rest – prea puţin. Aşa, a fost un program pe
termen lung care chiar a fost urmărit să se deruleze, cu tenacitate şi ambiţie,
un program care nu s-a schimbat de la o derulare la alta. În urmă cu vreo 15
ani a fost demarat un program pentru chirurgia cardiovasculară, s-au creat
institutul de la Timişoara, cel la Cluj, de la Iaşi; la Tg. Mureş şi la Bucureşti
existau deja. Acel program trebuia continuat, nu să ajungă institutul timişorean
să se plângă că i s-a stricat angiograful şi nu are cum să cumpere altul.
Trebuie să menţii nivelul la care ai adus un lucru şi în fiecare an să îi
adaugi ceva, dar nu să spui „Gata, am făcut şi nu ne mai ocupăm”.
.jpg)
